Alexandru PRIPON
Vremea extremă scoate la iveală, prea adesea, caracterul bizar al vremurilor pe care le trăim, dar și caracteristicile noastre cele mai stranii. De parcă în condițiile meteo s-ar ascunde un pretext solid cât o deplină obligație, adoptăm comportamente nefirești, îmbrățișând inconsecvența ca modus vivendi și graba nejustificată spre nicăieri ca modus operandi. Cu toate că, sincer, parcă trăim o perioadă situată sub zodia unei perpetue avertizări de vreme (sau atitudine) severă
În perioada codului de caniculă îngrijorător colorat, am văzut că și conducătorii auto sunt supuși schimbărilor climatice – haideți să dăm vina pe acestea! Mă întorceam de pe Litoral și simțeam cum, sub forța repetitivă a știrilor radiofonice despre „topirea” României în fața valului de căldură, aerul devine tot mai încins și mai greu de inspirat. Autosugestia funcționa impecabil, în condițiile în care afară erau, deocamdată, maximum 30 de grade, iar bătrâna instalație de climatizare a mașinii lucra din greu la producerea unor următoare previzibile migrene. Și cred că la fel simțeau toți șoferii din trafic, deoarece se conducea ușor „haiducește”, caii putere erau biciuiți fără milă, lupta provoca scrâșnete de cauciucuri și de măsele… Năvălitorii schimbau benzile cu vădită ostilitate, parcă toți se grăbeau către o linie de sosire și un podium înalt cât cea mai mare ispravă dintr-o viață de om. Atunci au intervenit, pentru stoparea nebuniei, autoritățile care se ocupă de șoselele patriei, presărând obstacole, care să facă premiul final și mai atrăgător.
În primul rând, a fost zona Eforie, unde există câte o bandă pentru fiecare sens, la care se adaugă una destinată, alternativ, celor care pleacă sau celor care vin, după un algoritm pe care numai cei inițiați îl pricep. Abia la sensul giratoriu din Eforie Nord se poate afla de câte benzi beneficiază coloana în care te afli, dar până acolo se formează o coadă lungă, asociată unui stres colosal. Stres care crește în intensitate precum Făt Frumos, cu un ritm năucitor, atunci când observi cum colegii de suferință fac orice, numai să te depășească, într-un șir de autovehicule care mai mult stau pe loc. Politicos, vecinul de pe banda din dreapta acționează maneta semnalizării și își exprimă dorința de a intra în fața ta. Îl lași, deși, evident, te grăbești și tu, iar conducătorii mașinilor din spate își exprimă aprecierea pentru gestul tău nobil claxonând nervos, îndelung. Odată ajuns pe banda din stânga, politicos, din nou, șoferul inventiv semnalizează din nou, cerând voie să intre pe banda de pe care abia venise, dar depășind autovehiculul aflat mai devreme în fața lui. Și procedează tot așa, în acel haos static (acceptați, vă rog, formularea), spre a ajunge cât mai departe, cât mai rapid, cu orice preț.
Minutele trec, chinuitor, inventivii avansează, tu rămâi pe loc, vreme îndelungată, până când coloana se revarsă în sensul giratoriu, de unde va curge, mai încet sau mai repede, pe banda ori benzile destinate drumului către Agigea. Poliția își face datoria conștiincios, agenții postați la trecerile de pietoni și în intersecții fac tot posibilul pentru fluidizarea traficului, dar, până la urmă, dincolo de manevrele șoferilor și de inevitabilele obstacole, toată problema ține de infrastructura rutieră. Sper ca nepoții mei să fie în viață atunci când se va da în folosință acea cale de comunicație rapidă ocolitoare (autostradă, șosea, drum expres, ce o ieși), promisă de prea multă vreme și lăsată moștenire de eventual capital electoral unor alte generații. Probabil…
După alte trei sensuri giratorii și o cursă cu manevre de raliu, se ajunge la autostradă, iar lucrurile promit să intre într-un soi de normalitate, doar că nu e așa. Cineva s-a gândit că în sezon estival și cod roșu de caniculă este cel mai bine să asfaltezi o porțiune cam lungă a primei benzi. Și, pentru cei cărora începuse, poate, să le lipsească staționarea cu motorul pornit, totul devine minunat. Văzând din timp cum se îngustează traseul, șoferii precauți au ajuns pe a doua bandă, însă pe prima bandă se așază aceiași conducători auto inventivi, care invocă „fermoarul”. Este vorba despre o practică interesantă, cu sorginte (s-ar părea) occidentală, care presupune ca, la îngustarea unei căi de acces cu mai multe benzi sau într-o intersecție cu un drum fără prioritate, printr-o înțelegere tacită, să treacă, pe rând, un autoturism care are prioritate, apoi unul care nu are, fluidizând traficul. Este o practică la limita legii, acea „mică înțelegere” care apare uneori, spre a ne ușura existența. Numai că unii conducători auto (cu școala de șoferi urmată la ID, probabil) au transformat-o în normă cu un înalt grad de obligativitate pentru ceilalți, desigur, adică în „mica ciupeală”, cum numea, inspirat, cineva măruntele șmecherii autohtone.
În consecință, grăbiții s-au așezat pe prima bandă, cea cu restricții de circulație de la un anumit punct, apoi au apelat la „regula fermoarului”, după ce depășiseră în trombă mașinile staționate deja pe a doua bandă. Și nici măcar norma aceasta nescrisă nu mai funcționa coerent, deoarece, la un autovehicul de pe banda cu prioritate, treceau multe altele de pe cealaltă bandă. Curios, am numărat: până să pornească la drum autoturismul din fața mea, care îmi devenise extrem de familiar, s-au strecurat trei camioane și vreo șapte SUV-uri de pe dreapta, alcătuind un fermoar defect, prins cu ace de siguranță, eventual.
Nu voi mai insista asupra semnalelor luminoase (ilegale, dar perfect funcționale) date de piloții unor avioane pe roți (nu, nu am scris BMW-uri, dar, dacă ați citit așa, probabil că aveți dreptate). Nici asupra depășirilor efectuate când pe stânga, când pe dreapta, cu nervi și claxoane. Și, firește, nici asupra autotrenurilor care se întrec voios, pe ambele benzi posibile, cu aproximativ 90 km/h, păstrând în urmă, cu prețuire vizibilă, coloane de mașini și descântece șoptite printre dinți. Este caniculă, deci totul e posibil.
De altfel, totul e posibil și în cazul avertizărilor de ploaie, ninsori sau viscol, ba chiar și când vremea se complace într-un firesc absolut banal, semn că noi ne-am transformat, nu că temperaturile sau precipitațiile ar avea ceva de-a face cu acest lucru. Până la urmă, am ajuns ca și după un drum scurt cu mașina, prin oraș, să-I mulțumesc Domnului că am scăpat nevătămat, iar micile zgârieturi de pe aripa mașinii – dovezi ale ieșirilor în trombă din parcare efectuate de șoferi grăbiți, fără identitate și cu asigurarea intactă – le consider mici decorațiuni pe care mai bine le las așa, deoarece, imediat după o vizită la tinichigiu, reapar, mai adânci. Cam cum se întâmplă mai mereu în vremuri zbuciumate, de perpetuu cod roșu.
