Printre elementele comune de limbă care ne leagă de ucraineni se numără răspunsul afirmativ „da”, fiind rostit la fel și având același sens și la ei, ca și la noi. Am fost acolo când cei 300 de refugiați ucraineni au spus „da” atunci când au fost întrebați dacă vor să coboare din tren la gara din Buzău și au ales să rămână în orășelul nostru necunoscut lor.
Dincolo de ceea ce vedem la televizor, realitatea este copleșitoare. Tot ce au acești oameni mai de preț este în sacoșe, nici măcar în valize… Sunt istoviți, speriați, iar majoritatea sunt mame cu copii între 5 și 10 ani. „Bărbații” familiei sunt acum adolescenții, care la doar 14-15 ani trebuie să preia rolul taților, rămași să lupte pe front acasă, în timp ce mamele luptă cu copiii de mână, într-o țară străină.
Momentul care m-a copleșit a fost cel în care trenul s-a oprit și o mie de ochi speriați s-au îndreptat către marea de oameni care încercau să comunice, necunoscând unii limba altora. Câteva ucrainence au venit la ușa trenului și au gesticulat că vor apă. Sticlele s-au plimbat din mână în mână și am văzut copii care se repezeau însetați la ele. Ceea ce am citit în ochii lor nu are nume încă în gama emoțiilor. Este un amestec de stres, teamă, istovire și neliniște, un sentiment pe care nu îl poți descrie în cuvinte, dar care te izbește în plin.
Momentul la care am asistat este, cel puțin pentru mine, o lecție importantă despre cât de repede ți se poate schimba viața. Mă îndoiesc că, în urmă cu două săptămâni, vreunul dintre acești oameni se aștepta să fugă din calea unui război cu arme clasice și să ajungă într-un orășel din România al cărui nume abia îl pot pronunța, fără nimic din ce au agonisit, ci doar cu câteva haine îndesate în sacoșe de plastic… Probabil că s-au trezit dimineața ca și noi, și-au băut cafeaua și s-au pregătit pentru o zi normală. Apoi, țara lor a fost invadată fără temei și au fost nevoiți să plece repede pentru a se salva și pentru a-și salva copiii, lăsând în urmă toate lucrurile socotite drept „avuție”: casă, mașină, loc de muncă. Așa arată viețile lor acum, fugind, fără certitudinea că se vor mai întoarce vreodată acasă. Sau că vor mai avea o casă, chiar dacă se întorc. Fie o iau de la zero aici, fie acolo. Cumplită alegere…
În cazul în care vă întrebați cum arată mamele ucrainene, vă spun eu: sunt ostenite. Pe de o parte își duc copiii obosiți în brațe, încercând să-i liniștească și să nu le lipsească nimic, pe de altă parte, gândul le-a rămas la partenerii aflați acum pe front, pe care este posibil să nu-i mai vadă niciodată. Am văzut, cu această ocazie, și că dragostea mamei este un limbaj universal, ce nu cunoaște granițe, ci se manifestă peste tot la fel. Mamele ucrainence și-au ținut puii aproape de ele, i-au strâns la piept și le-au spus vorbe de alinare copiilor obosiți, cu toate că și ele erau extenuate. Asta dovedește că mama e peste tot la fel, izvor nesecat de iubire.
Pentru toți cei care cred că au o zi proastă, inclusiv eu, bucurați-vă că aveți certitudini în fiecare zi: aveți ce mânca, unde dormi, chiar și că puteți comunica lucrurile cele mai simple. Pentru ucrainenii fugiți peste noapte, nimic din toate acestea nu mai sunt sigure. Probabil că mulți dintre ei nici nu știu unde vor să ajungă, vor doar să fugă cât mai departe de nebunia de dincolo de graniță.
Gândiți-vă ce ați face fiecare în locul acestor oameni. Cum ați reacționa dacă ați fi forțați să vă părăsiți casele și partenerii într-o zi? Pe lângă aceasta, cum ar fi să ajungeți și într-o țară complet străină, a cărei limbă nu o vorbiți nici atât cât să cereți apă?
Iubiți-vă viețile, oameni buni, nici nu realizați cât de frumoase sunt!
