Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Vasko POPA
Vasko POPA s-a născut în satul Grebenac (în română Grebenaț) în regiunea Voivodina din Serbia de astăzi, la data de 29 iunie 1922, ca Vasile (după alte surse Vasiliu). A fost un poet sârb de origine română din Banatul sârbesc. Și-a luat prenumele de Vasko, nu neapărat de la echivalentul sârbesc, ci ca urmare a întâlnirii cu poezia lui Gellu Naum, mai concret cu placheta acestuia din anul 1938 „Vasco da Gama”.
După ce a absolvit liceul s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad. Studiile universitare și le-a continuat la Universitatea din București (de medicină, în 1948) și la Viena. În timpul celui de-al doilea război mondial a luptat ca partizan și, după ce a fost capturat, a fost închis în lagărul german din Beèkerek (azi Zrenjanin, Serbia). În anul 1949, la câțiva ani după terminarea războiului, a absolvit Facultatea de Filosofie din Belgrad. Tot din această perioadă datează publicarea primelor poezii în „Revista literară” și în cotidianul „Lupta”.
În perioada 1954 – 1979 a fost redactorul editurii Nolit. Anul 1953 consemnează debutul său editorial cu volumul „Scoarță” (Kora). În perioada următoare mai publică volumele: „Câmpul fără odihnă” (Nepoèin polje – 1965); „Heaven Secondary” (Sporedno Nebo – 1968); „Pământul erect” (Uspravna zelmlja- 1972); „Saltul lupului” (Vuèja so – 1975); „Acasă în mijlocul drumului” (Kuæa nasred druma – 1975); „Carne crudă” (Živo meso – 1975) și „Rez” (The Cut – 1981).
A mai fost autorul unor lucrări ce conțin poezii populare, povești, proverbe, ghicitori și blesteme adunate din literatura populară sârbă. Anul 1972 reprezintă pentru Vasko Popa o bornă importantă. Este ales membru al Academiei sârbe de Științe și Arte, a fondat Municipalitatea Literară Vršac și a creat o bibliotecă de cărți poștale. Anul 1979 îl regăsește printre fondatorii Academiei de Științe și Arte din Voivodina.
Bogata sa activitate literară a fost recompensată cu numeroase premii. Este primul laureat al premiului Branko pentru poezie (în onoarea poetului Branko Radièeviæ), iar în anul 1957 primește premiul Zmajeva nagrada. În anul 1965 statul austriac îi conferă premiul pentru literatura europeană. A mai primit următoarele premii: în anul 1976 pentru poezie premiul Branko Milikoviæ, în anul 1978 premiul pentru Eliberarea Națională a Iugoslaviei, iar în anul 1983 premiul Skender Kulenoviæ. Vasko Popa a murit la data de 5 ianuarie 1991 la Belgrad și este înmormântat pe aleea cetățenilor merituoși din noul cimitir din Belgrad. Din anul 1995 municipalitatea orașului Vršac (Vârșeț) a înființat un premiu ce recompensează cea mai bună carte de poezie publicată în limba sârbă. Festivitatea de premiere are loc în ziua de naștere a poetului.
Opera literară a lui Vasko Popa, ce se întinde pe o perioada însemnată, a câștigat „constant în statură și popularitate”. Fără să epateze și să iasă din tiparele vremii, Vasko Popa a scris o poezie curată, în preceptele unui modernism succint, bazându-se pe suprarealismul și tradițiile populare sârbești. Nu este de neglijat în poeziile sale nici patriotismul, cel care l-a determinat să lupte alături de partizanii sârbi și care i-a adus întemnițarea într-un lagăr de concentrare. A legat prietenii și a fost tradus în engleză, mexicană, franceză. Criticul literar John Bayley de la Universitatea Oxford a scris că Popa a fost „unul dintre cei mai buni poeți europeni care au scris astăzi”.
Nu sunt de neglijat nici marii autori români care au scris despre literatura acestui poet. Iată câțiva dintre cei care au tradus sau au scris despre poezia sa: Nichita Stănescu, Ioan Flora, Radu Flora, Gellu Naum, Geo Bogza, Veronica Porumbacu, Eugen Simion, Cornel Ungureanu și Marin Sorescu. Marin Sorescu îi face un portret cum numai pana și penelul său reușeau: „Modernist arhaic, avangardist cu măsură care și-a altoit tradiționalismul din sânge cu ultimele cuceriri poetice, tăind, c-o custură, creanga foarte sus și lăsând să înmugurească ceva ca o coroană nouă și minunată: poezia susnumitului Vasko Popa, cetățean al Vârșețului și al lumii”. Nu s-ar mai putea spune prea multe după acești magicieni ai cuvântului.
Amuzanta taină
Abia de prinde-a amurgi
În cârciuma ce se află pe drumul
spre Iablonevo
Vin groparii din Vârșeț
Hohotind încă din pragul ușii
Cer solidari doi metri de vin
Și crâșmarul umple paharele
Aranjându-le în cruce pe masă
Pe această masă de un metru lățime
și un metru lungime
Împreună cu dânșii și eu
Beau cu ochii
Amuzanta lor taină
Lecția de poezie
Stăm pe o bancă albă
Lângă bustul poetului Lenau
Ne sărutăm
Și printre altele
Vorbim despre versuri
Vorbim despre versuri
Și printre altele ne sărutăm
În vremea asta poetul privește
prin noi undeva
Privește prin banca albă
Prin pietrișul aleii
Și tace minunat
Cu minunatele sale buze de bronz
În parcul municipal din Vârșeț
Încetul cu încetul mă familiarizez
Cu adevărata esență a poeziei
În satul străbunilor
Cineva îmi cuprinde umerii
Altcineva mă privește lupește
Un altul își scoate pălăria
Să devină mai vizibil
Fiecare încearcă să afle
Dacă mai știi tu cine sunt eu
Bătrâne și bătrâni necunoscuți
Le atribuie nume flăcăuanilor
Și fetișcanelor din memoria mea
Pe unul din ei l-am întrebat
De mai trăiește și de mai e bogat
Gheorghe Curea
Sunt chiar eu răspunse el
Cu o voce de pe cealaltă lume
Eu îi mângâi obrajii cu palma
Rugându-l din priviri să-mi
spună adevărat
Dacă aș mai fi în viață eu însămi
Constelație terestră
Pe Calea Guduriței la Vârșeț
Trei bătrâni muncitori își beau din sticlă
Berea de seară
În fața magazinului iluminat
Dopurile metalice alcătuiesc
O constelație pe porțiunea de pământ
Dintre trotuar și șosea
Pâlpâie în semiîntuneric
Așteptându-și cititorul în stele
Ieșisem după țigări
Cer și-o sticlă de bere
Căutând un loc și pentru steaua mea