Șt. O. IOSIF a fost un poet și traducător român ce s-a născut la data de 11/23 octombrie 1875 în Brașov, ca fiu a lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiică de preot. Studiile gimnaziale le-a urmat la Brașov, în timp ce pe cele liceale le-a făcut la Sibiu și București.

A început de două ori cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București (1895 și 1903) dar nu și-a luat licența. Din acest motiv a îndeplinit funcții administrative modeste: copist la Ministerul de Domenii, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman. Veniturile și le-a suplimentat din lecții particulare, colaborări la diferite periodice și din vânzarea propriilor volume.

A debutat la Craiova în anul 1892 în „Revista școalei” cu poezia „Izvorul”. Primul volum de poezii l-a publicat în anul 1897 sub titlul „Versuri”. Au mai urmat: „Patriarhale” (1901), „Romanțe din Heine” (1901), „Poezii” (1902), „Din zile mari” (1905), Credințe”(1905), „Cântece” (1912) și „Cântec de primăvară”. A mai publicat volumul „Caleidoscopul lui A. Mirea” (1908) în colaborare cu poetul Dimitrie Anghel, cu care a fost foarte bun prieten. St. O. Iosif a fost și un neobosit și talentat traducător.

Printre autorii cei mai traduși au fost Heine, Goethe, Schiller, Lenau, Petöfi. Legat de prietenia cu Dimitrie Anghel aș dori să amintesc două episoade. Primul este acela că au iubit aceeași femeie, pe scriitoarea Natalia Negru, de la care li se va trage sfârșitul. St. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut pe când se aflau la Paris la studii, în anul 1901. A fost o prietenie frumoasă până la un punct. În anul 1904 Șt. O. Iosif s-a căsătorit cu Natalia. Un an mai târziu li se va naște singurul copil, Corina.

Din cauza neajunsurilor, Ștefan câștiga prost, certurile au apărut mult prea devreme decât și-ar fi dorit, iar divorțul a venit firesc, în anul 1911, dar și urma insistențelor lui Anghel asupra soției. Dezamăgit și înșelat de iubită și de cel mai bun prieten nu a putut face față șocului și la data de 22 iunie 1913, în urma unei congestii cerebrale, St. O. Iosif moare. Căsnicia lui Anghel cu Natalia, încheiată în noiembrie 1911, s-a terminat tragic în anul 1914.

În urma unor accese de gelozie, transformate în furie, Anghel scoate pistolul și glontele, care nu era îndreptată spre ea, ricoșează și o rănește. Crezând că și-a ucis iubita acesta se sinucide. Un al doilea episod este cel refe­ritor la înființarea Societății Scriitorilor Români. Amândoi au lucrat pentru elaborarea statutelor societății. Ca poet St. O. Iosif a fost foarte apreciat. Academia Română i-a premiat, în două rânduri, cele mai bune volume: „Poezii”, în anul 1902 și „Credințe”, în anul 1906. Din păcate, doi poeți foarte talentați au sfârșit de tineri și în mod tragic. Literatura română a avut cel mai mult de pierdut. Memoria lor nu este însă uitată. Acest lucru încerc să-l fac și eu cu mijloacele mele modeste.

April

Streșinile se dezgheață,

Picură mărgăritare…

Ce de lume! Ce de viață!

Și ce larma-asurzitoare!

A întinerit natura;

Negustorii zdrențăroși

Țipă cât îi ține gura:

„Hai la ghiocei frumoși!”

În mansardă locuiește

Un artist. Băiat sărac,

De un ceas se chinuiește

Ca să vâre ața-n ac.

Și cârpindu-și, biet, cum știe

Pantalonii vechi de drill,

Fluiera de bucurie…

Bine ai venit, april!

Doi prieteni

S-a stins pe uliți cel din urmă zvon.

Arar un pas răsună monoton

Pe trotuarul luciu și pustiu…

La colț, în umbră, micul vizitiu

Așteaptă un tramvai întârziat:

El și căluțul lui, doi bieți fârtați,

Bătuți de vânt și ploi,

Ce bine se-nțeleg ei amândoi!

Pe după gât el i-a trecut un braț,

Și fruntea și-a-ngropat-o-n coama

Tovarășului credincios și blând…

Și calul, și el nemișcat de teamă

Să nu-i alunge visul prea curând,

Ciulește doar urechea, când și când,

În liniștea târzie ascultând…

Și ninge peste ei și nu-și dau seama.

Artiști

Trei vagabonzi la poartă-mi vin;

Artiști – o mică trupă:

Copiii după ei se țin

Și câinii dau să-i rupă…

Sunt doi micuți, e mama lor;

Ea, cu flașneta-n spate.

E-o zi de toamnă, pic de nor,

Dar cât de triste-s toate!

Cu ochii duși, ca în extaz,

Ea cântă, și ei joacă,

Îi cade părul pe obraz

Și praful o îneacă.

Ei joacă, sar și se-nvârtesc,

Împiedicați în zdrențe;

Răsuflă greu când se opresc

Și fac la reverențe.

Întinde piciul istovit

O pălărie spartă:

Comedia s-a isprăvit,

De-acu – la altă poartă…

Pe urma celor ce s-au dus

Vârtej de frunze-aleargă…

Că mulți mai poartă Cel-de-sus

Pe lumea asta largă!

Pribeagul

E noapte; la micuța casă.

Fereastra licăre-n lumină…

Vezi fete vesele la masă:

Ei povestesc glumind și-nchină.

Tu, singur, te strecori prin ceață

Și-arunci privirea cu sfială:

Te-apucă dor de-o altă viață,

De liniște patriarhală…

În vis, te-apropii de ­fe­reastra,

Și numa-n vis le tulburi pragul:

„Primiți, primiți la vatra voastră

Să hodinească și pribeagul…”

Ca visurile

Ca visurile-ntunecate

Clădirile se-nșiruiesc,

Și singur, învelit în manta-mi,

Tăcut pe trotuar pășesc.

Acuma-n turnul catedralei

Se bate tainic miez de noapte…

M-așteapt-acasă adorata

Cu sărutări, vrăjite șoapte.

Prietenoasă trece luna

Călăuzindu-mi pas cu pas;

Dar eu m-opresc în umbra porții,

Strigându-i vesel: – Bun rămas.

Îți mulțumesc, amică veche,

Că-mi luminași frumos pe drum;

Treci mai departe, luminează

Și celorlalți pribegi, de-acum.

Iar de găsești pe vreun ibovnic

Ce plânge, tu să nu mi-l lași;

O, mângâie-l, precum pe mine

De-atâtea ori mă mângâiași…

DISTRIBUIȚI
loading...