Traian Gh. Cristea este un poet, prozator, povestitor, eseist și animator cultural ce o viață a trăit și a profesat în Râmnicu Sărat. S-a născut în acest oraș la data de 1 mai 1944. După studiile din orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Filologie, secția româno-franceză, a Universității București. După absolvire a funcționat ca profesor de limba română.
A debutat cu volumul de versuri „Val de nisip” în anul 1976. A mai activat ca un neobosit animator cultural, fiind îndrumător și coordonator al unor reviste școlare. De asemenea a fost, timp de zece ani conducătorul Cercului literar „Alexandru Sihleanu” de la Casa de Cultură Municipală „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. De atunci a mai publicat peste 50 de titluri de carte. În afară de cele de beletristică, a mai scris și publicat cărți de uz didactic.
Dintre numeroasele sale volume aș dori să menționez câteva dintre ele.: „Temerile lui Sisif” (2001), „Lacrima din strigăt” (2006), „Confesiuni în labirint” (2008), „Între suspin și înălțare” (2012), „Supliciile ființei lăuntrice” (2018), toate de versuri; „Drumul în noapte” (roman, 2007), „Capriciile destinului” (roman, 2009), „Noaptea de la capătul vieții” (roman, 2011), „Spiritul din umbră” (eseuri, 2011), „Iubire fără sfârșit” (roman, 2012), „Cine ești, soartă?” (roman, 2014) și volumele, unele dintre ele, cu povestiri pentru copii: „Pățaniile lui Ghemotoc” (1998), „Planeta zâmbetelor” (2000), „Gărgărița buclucașă” (2010), „Livada copilăriei” (2012), „Călători prin împărăția lecturii” (2016). Dintre cele de uz didactic menționez câteva: „Exerciții de fonetică și vocabular” (2005), „Figuri de stil” (2006), „Utilizarea corectă a virgulei” (2007) și „Comportarea civilizată a elevului” (2010).
Despre scrierile sale s-au exprimat puțini cronicari și aceștia doar din perimetrul Buzăului. Nici juriile nu au fost generoase cu scriitorul Traian Gh. Cristea. Din câte cunosc, doar volumul de versuri „Paradis în crepuscul” (2016) a obținut Premiul al II-lea la Concursul „Primăvara poeților” organizat de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău.
În prefața la volumul de versuri „Supliciile ființei lăuntrice”, din care am selectat poeziile prezentate, Dumitru Dănăilă scria: „De mult nu am mai citit o carte de poezii atât de profundă. S-or fi scris, nu zic ba, în ultima vreme și altele, poate chiar mai frumoase, dar nu mi-au căzut în mână… «Supliciile ființei lăuntrice» înnobilează opera cunoscutului scriitor râmnicean și reprezintă o garanție că viitoarele creații literare se vor ridica cel puțin la nivelul acestei cărți fascinante.”
Drum pentru suflet
… duhovnicul mi-a presărat fărâme
de Cer în ofuri în răni…
marginile unui drum cu lumină
însemnâdu-mi-le;
mânuia cu tremurătoare liniștire
busola clepsidra balanța aplecată
spre nord…
Se făcu înainte-mi un altfel de drum
pentru altfel de pași
spre sufletu-mi călător…
La capătul drumului cine așteaptă,
sfinte?
Rugăminte
… am trăit în concubinaj cu singurătatea
cu tăcerea cu veghea să nu fiu judecat
pentru poligamie să nu mi se vadă setea
nebună de primenire să nu supăr noroiul
bălegarul verde din discursuri lacrimogene;
am pendulat între extaz și smerenie
cu capul plecat spre clocotul
abisului din mine…
Crede-mă, filozofule, cu ștreangul
Priponit de-o stea,
n-am iubit pentru a-mi proteja
vidul amăgirilor!
Eterna chemare
… în zbor iubirea nu poate fi
decât lumină polen sau tămadă
pentru anotimpuri care înving
lacrima din ochiul Evei
scrâșnetul din căderea lui Adam.
Apă vie – Iubirea sete nestinsă
remediu și leac pentru infern…
Trebuia să plătesc
… la sfatul celor vicleni m-am destrămat
devenisem un nimeni cu tâmple albite
ciuruite de eșuate penitențe; trebuia să
plătesc ostentația unui refuz cu uitarea cu
lepădarea de sine bombardat de cuvinte
expirate; mi se spunea obsesiv „Tăcerea-i
ca mierea!”
… m-am auzit strigat atenționat
Sisif îmi făcea semn să-l urmez
Diogene mă-ndemna să-i țin felinarul.
Hristos murmura: „Iartă-i lor că nu știu
ce zic!”
Despre igiena mentală
… nu-mi mai vorbiți despre igiena mentală
neuronii voștri sunt atât de împotriviți
igienei de orice fel; se amestecă
impertinenți în larghețea bunătății, în
infinitul iubirii
în sărut iertare candoare…
Pe când un ecograf pentru
explorarea sufletelor noastre?
Să mai ai încredere…
Te-am îmbrățișat
lacom, sălbatic, flămând
precum o fiară prada sublimă,
până când ți-am simțit iubirea
scrâșnind între Clipe,
până când sufletul tău s-a prelins
ca o rouă peste rănile dimineții…
Să mai ai încredere în poeți!!!
În căutarea identității
… devenisem o umbră sidefie
tot întrebând cine sunt
cine voi fi dincolo de
fire și gând –
suflet ieșit din tipar deasupra
ispita luminii de DINCOLO…
„Pășește către Cer, omule!” – aud –
„Fii liber, leapădă pașii plini de trufie,
nu uita supraeul veghează!”
