Șlefuitorii de cuvinte  / Medalion literar – Radu Gyr

„Un om legendar și reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său și a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și de disperare – acesta este Radu Gyr”, scria Ioan Ianolide, scriitor și coleg de celulă,  în volumul „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” (Ed. Bonifaciu, 2012). Radu Gyr este pseudonimul lite­rar a lui Radu Demetrescu, ce s-a remarcat ca poet, dramaturg, eseist și ziarist.

El s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel. A debutat la 14 ani cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev era. Student fiind al Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, debutează editorial cu volumul „Liniști de schituri”, în 1924. După absolvire a funcționat ca asistent universitar la catedra de Estetică și apoi conferențiar la facultatea pe care a absolvit-o.

A mai publicat volumele de versuri „Plânge Strâmbă-Lemne” (1927), „Cerbul de lumină” (1928), „Stele pentru leagăn” (1936), „Cununi uscate” (1938), „Corabia cu tufănici” (1939), „Poeme de război” (1942) și „Balade” (1943). A fost laureat al Societății Scriitorilor Români  (1926, 1927, 1928 și 1939) și al Academiei Române, primind premiul „Adamachi”. Radu Gyr, pe lângă activitatea profesională și literară, s-a implicat și în Mișcarea Legionară. Pentru acest lucru a înfundat temnițele pe timpul a trei dictaturi: carlistă, antonesciană și comunistă. Iese din temniță în anul 1956.

După doi ani este arestat și condamnat la muncă silnică pe viață pentru foarte cunoscuta poezie-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, pedeapsă comutată la 25 de ani de închisoare. Din aceștia poetul a executat șase, fiind eliberat odată cu amnistia generală din anul 1964. A fost închis în lagărul de la Miercurea Ciuc cu Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, iar la Aiud a fost cea mai lungă perioadă de detenție, celula 281 având să-i fie „locuință” pentru o perioadă îndelungată. A mai fost închis și la Tismana. Și după gratii a continuat să scrie, însă poezia sa se va canaliza pe condițiile inimaginabile din pușcării (foamete, ger cumplit, moartea cea mereu pre­zentă), acest lucru făcându-l să se certe cu Dumnezeu. Într-un târziu ajunge la liniște sufletească și la o credință adâncă.

După ieșirea din închisoare a mai trăit până pe data de 29 aprilie 1975, când s-a stins din viață. A fost înmormântat la cimitirul Bellu Catolic din București. Până în anul 1989 a fost complet ignorat de toată lumea. După 1990 sunt publicate 14 volume postume și reeditări, asta până la începutul anilor 2000 când se impune, prin lege, ca despre anumite persoane cu trecut legionar să nu se mai vorbească și, în acest fel, Radu Gyr este pus din nou sub tăcere. Astăzi, aici noi vorbim despre marele poet creștin și marele om de cultură Radu Gyr.

Întrebare

Adâncă-i noaptea, orele profunde…

Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum

Și-ntreb în șoaptă fiece volum:

– Tu ești? Și cartea fuge și se-ascunde.

Plângând întreb portretul ei acum:

– Tu ești? Și nici iubita nu-mi răspunde.

Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,

Întreb: – Tu ești? Și cupa piere-n fum.

Și-ntreb și spada mea: Tu ești? Și tace.

Și, cum mă prăbușesc în jilț, înfrânt,

Din zid o umbră albă se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt

Și-n ochii lui Iisus e numai pace.

Întreb: – Tu ești? Și umbra spune: Sunt.

Leagăn fără cântec

Nani, puiul mamii, nu mai sunt

cântece de leagăn pe pământ.

Basmele pe care nu le spun

au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,

soarele și luna în cerdac.

Nu te-alintă șoapta nimănui

și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas

decât vânturi cu suspin în glas,

foamea ta în albia de tanc,

plânsul mamei cu blestem adânc

Și scrâșnirea lanțului zălud

prins de glezna tatii la Aiud.

Nani, puiul mamii, nu mai sunt

cântece de leagăn pe pământ.

Hangiul

Afară-i vânt și-i gol ulciorul.

– Hangiu smintit, dă fuga iar!

Vreau vin ca zarea și ca dorul

Și cum e jalea de amar.

El însă-mi toarnă în neștire

un vin adânc cu umbre lungi.

– Bea! Dulce-i ca o amintire

pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol și-afară vântul…

– Hangiu smintit, dă fuga iar!

Vreau vin ca bezna, ca mormântul

Și cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n față

un vin însângerat de vremi.

– Bea! Este dulce ca o viață

pe care-o ierți când o blestemi.

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele brațe slute

care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă

ce înseamnă-n luptă-un braț răpus?

Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ți-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunțările la vis.

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist și ce-nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

Și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca niște păduri.

Luna-l bătea cu argint pe veșminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

Și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie și rugină

parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână

Și mișunau păduchi și guzgani.

Am simțit cum îmi cade capul pe mână

Și-am adormit o mie de ani…

Când m-am deșteptat din adânca genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă și era lună,

numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuțite-n unghere,

cu sulița lor m-au străpuns…

– Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de cățui…

M-am pipăit… și pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.