Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Alexei Mateevici

Alexei  Mateevici este unul dintre cei mai re­prezentativi poeţi ro­mâni născuţi în Basarabia. El s-a născut la data de 16 martie 1888 (stil vechi) în localitatea Căinari, în fostul judeţ Bender, fiind primul copil al preotului Mihail Mateevici şi al Nadejdei Mateevici. Tatăl poetului era originar din judeţul Soroca. În anul 1893 familia se mută în satul Zaim unde micuţul Alexei învaţă la şcoala primară şi află multe dintre baladele şi poveştile de prin partea locului de la părinţi şi săteni.

Anul 1897 îl găseşte în primul an al Şcolii teolo­gice din Chişinău pe care o absolvă în anul 1902. În perioada 1902 – 1910 urmează cursurile seminarului teologic, perioada în care îi apar primele producţii literare. Astfel, în anul 1907, în ziarul „Ba­sarabia” îi apar primele poezii, dar şi articole care se referă la tradiţiile populare ale locuitorilor acelor ţinuturi. Se împrieteneşte pentru toată viaţa cu viitorul sculptor Alexandru Plămădeală, care îi era coleg la seminar.

În anul 1908, cu un grup de tineri, înfiinţează cercul „Deşteptarea”, care avea drept scop luminarea oamenilor, deşteptarea con­ştiinţei naţionale, lupta pentru dezrobire şi pentru Unire cu România. După doi ani, în urma represiunilor, au fost nevoiţi să suspende activitatea cercului. În anul 1910 devine studentul Academiei teologice din Kiev pe care o absolvă în anul 1914. În tot acest timp publică poezii şi articole cu motive religioase. Imediat după absolvire se căsă­toreşte şi este numit profesor de limba greacă la seminarul din Chişinău. acolo unde învăţase. În anul 1916 este numit preot militar.

Anul 1917 este anul unor mari realizări literare, dar şi anul marii despărţiri. Scrie poeziile „Văd pră­buşirea”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” ca mai apoi, la 17 iulie să publice în „Cuvânt moldovenesc” poezia care

l-a făcut celebru „Limba noastră”, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pentru limba română, poem ce va deveni, în anul 1994, Imnul Republicii Moldova.

Despre aceasta se spune, tot mai răspicat, că a fost scrisă pe când se afla pe linia frontului de la Mărăşeşti. Peste mai puţin de o lună, la 13 august (pe stil vechi), Alexei Mateevici, în urma unui tifos exantematic dobândit pe front, trece în eternitate la Spitalul nr. 1 din Chişinău la numai 29 de ani şi este înmormântat în Cimitirul Central, de pe strada Armenească, din capitala Moldovei. În anul 1934, vechiul său prieten, sculptorul Alexandru Plă­mădeală, a ridicat un bust la mormântul celui ce a fost Alexei Mateevici.

Pe timpul scurtei sale vieţi nu i s-a publicat niciun volum din scrierile sale. Abia în anul 1926 îi apare volumul „Poezii” (la Bucureşti) urmat de un altul, cu acelaşi titlu, apărut la Chişinău în anul următor. Anul 1966 aduce în atenţia cititorilor volumul „Scrieri alese” apărut la Chişinău, cu ediţiile a II-a (în 1971) şi ediţia a III-a (în 1977). Au mai apărut: „Pagini alese” (Chişinău, 1985), „Scrieri” (Iaşi, 1989) şi „Limba noastră” (Chişinău, 1989). George Călinescu este de părere că Alexei Mateevici a dat „o nouă definiţie poe­tică limbii române”.

În afara poeziilor religioase şi de revoltă socială, a eseurilor cu teme religioase şi etnografice, Ale­xei Mateevici a fost şi un înzestrat traducător. Scrieri de-ale lui A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G.R. Dervajin, M. Lermontov, A.S. Puşkin au fost traduse de Alexei. Memoria sa nu a fost uitată şi la Chişinău funcţionează Teatrul „Alexei Mateevici”, singurul teatru poetic din Europa. Tot aici fun­cţionează şi Cenaclul literar „Alexei Mateevici”, iar în satul Zaim – Căuşei ­fu­n­c­ţionează din anul 1988 casa memorială a poetului-preot. Ea are şase săli. În ele se regăsesc picturi, sculpturi, obiecte de uz casnic şi ­do­cumente, o bibliotecă de cărţi rare şi mobilier de epocă, toate creând atmosfera acelor vremuri. Se află în această casă muzeu şi trei camere memoriale: camera pă­rinţilor, camera copiilor şi biblioteca familiei. Într-o sală se află „Masa Tăcerii” unde se găseşte ţărână de la mormintele lui Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Sado­veanu şi de la mormintele părinţilor săi. Mai sunt şi alte evenimente ce sunt organizate şi desfăşurate în amintirea sa care îi cinstesc meritele deosebite ca scriitor şi ca patriot român.

Văd prăbuşirea

Noaptea, – iulie

Văd prăbuşirea unei stele,

Al nopţii mândrului luceafăr,

Şi sufletul cântării mele

Smintit se zbate şi neteafăr.

Se scurge noaptea-n sfânta tihnă,

Dar tunurile vrăjmăşeşti

Ţintesc şi bat fără odih­nă

Să şteargă satul Mărăşeşti.

Aduce fierul moarte-n şuier

Şi prăbuşire pe pământ,

Se frânge cântecul din fluier

Şi moare-n tremur de mormânt.

Iar sufletul cântării mele

Smintit se zbate şi neteafăr

La prăbuşirea unei stele,

Al nopţii mândrului luceafăr.

Atunci când soarele apune

Atunci când soarele apune

Şi zarea arde-nflăcărată,

Atunci inima îmi spune

Durerea ei ­nemângâ­iată.

Şi tot mă-nşel şi trag nădejde,

Că nu-i departe alinarea,

Dar mintea mea mă amăgeşte

Şi tot mai tare mă munceşte.

Nădejde nu găseşti în lume

Şi n-ai de ce nici să o caţi:

Ea numa-n suflete trăieşte

Şi doruri-n inimă tre­zeşte…

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării nostru dragă

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate, –

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vre­me,

Ştergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde –

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşia revărsată.