Anghel C. TUDOR

Analizând statistic situaţia flagelurilor care au bântuit, bântuie şi în prezent, dar care vor mai stărui încă şi pe viitor – ca războaie, inundaţii, accidente de orice natură, boli etc, ne putem da seama că cele din urmă-, ocupă un loc prioritar în acest sens. Aşa că bolile, în cea mai mare măsură cele infecto-contagioase, prin amploarea lor, sub forma endemică, epidemică sau pandemică (când cuprinde o ţară întreagă, mai multe ţări, un continent sau chiar întregul glob), au creat şi pot crea oricând mari pagube materiale, dar mai ales umane (prin morbiditate, dar mai mult prin mortalitate), întregii ome­niri.

Un exemplu de acest fel, a fost şi cel din ţara noastră, când epidemia de holeră, de pe linia Moldova de Nord – Bacău – Focşani – Buzău – Bucureşti, din iunie-iulie 1866, care s-a soldat numai în oraşul Buzău şi în împrejurimile sale cu 1.618 decese dintr-un număr de 6.156 de contaminaţi. Este cunoscut că pe teritoriul ţării noastre a mai trecut tăvălugul neiertător şi al altor epidemii: tifos exantematic, ciumă (pesta) sau de holeră, toate aducătoare de moarte în rândurile populaţiei total nevinovate. Cunoscute de noi ar fi: epidemia de ciumă, care a făcut mari ravagii în Bucureşti şi în împrejurimile acestuia, cunoscute drept “Ciuma lui Caragea” (1812) şi epidemia de holeră din mai – iunie 1832, care a avut acelaşi traseu ca cea din 1866, dar care a cuprins şi oraşul Galaţi cu împrejurimile sale, şi care a dat de furcă şi buzoienilor, soldată cu pagube umane mai mici totuşi ca cea năpraznică din iunie-iulie 1866.

Lipsa acută a spaţiilor de îngrijire medicală a celor năpăstuiţi, a mijloacelor de prevenire şi combatere a bolilor (vaccinuri, seruri, tratament simptomatic etc), dar mai ales lipsa acută de medici şi personal de îngrijire (ajutător), a dat posibilitatea bolilor ca atare să-şi facă de cap. Amploarea mereu cres­cândă a pagubelor umane, produse de aceste boli necru­ţătoare, a impus autorităţilor, bine­înţeles şi celor buzoiene, să ia toate măsurile necesare corespunzătoare.

Aşa că, pe la sfârşitul sec XIX, se creează unele locaţii gen spital, dar acestea încet-încet devenind neîn­căpătoare, neadecvate, se ajunge în situaţia când în curtea spitalului “Gârlaşi” (cel nou inaugurat în decembrie 1907), să fie construit, cu adevărat primul Spital de boli infecto-contagioase, fiind inaugurat în iunie 1921 (existând şi astăzi ca secţie a Spitalului judeţean de urgenţă Buzău). El apare deci prin scindarea Spitalului “Gârlaşi”, ca un spital modern, corespunzător, în care au păşit pe rând primii medici ai săi, Dr. Mişea Filip şi Dr. Banu Eugen.

Român din Macedonia (macedonean), doctorul Mişea Filip s-a născut în anul 1873, în orăşelul de munte Harpiştea (jud Monastir), tatăl său fiind învăţător, iar mama sa casnică.

După absolvirea liceului românesc din Bitolia (jud Monastir) vine în ţară în jurul anului 1893, urmând cursurile Facultăţii de Medicină generală din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1899. Ca să poată participa la cursuri, având posibilităţi materiale reduse, este nevoit ca, pe întreaga perioadă a studiilor, să lucreze ca salariat la o percepţie. Terminând cursurile Facultăţii de Medicină, precum şi stagiile de intern şi extern, prin jurul anilor 1904-1905, la iniţiativa şi stăruinţa profesorului său, Toma Ionescu (1860-1926)- frate cu Tache Ionescu – fost Prim-ministru al României Mari, care a murit în anul 1922, în Italia, se pare după un consum de stridii infectate cu “salmonella”-, care-i vorbea mereu de misiunea pe care o are de îndeplinit faţă de fraţii săi români-macedoneni, s-a întors în Macedonia împreună cu soţia sa, Deciu – Mustaţă Virginia (Victoria), originară din Ploieşti.

Membru în Parlament, participant la Revoluţia Junilor turci

În acea perioadă, Peninsula Balcanică ducea greul sub povara tiranică a sultanului Abdul-Hamid. Fire luminată şi progresistă, a fost repede cuprins de idealuri inovatoare şi de libertate, care străbăteau întregul nostru continent European, înrolându-se în mişcarea revo­luţionară a  “Junilor turci”, din a cărui conducere a făcut parte, şi care, în anii 1906-1907, a izbutit pe deplin să răstoarne regimul absolutist-terorist al sultanului Abdul-Hamid. A fost ales deputat în două legislaturi consecutive, fiind primul român ales în Parlamentul otoman, care prin autoritatea sa şi sprijinul şefilor turci ai revoluţiei, prietenii săi cei mai apropiaţi – Emer Paşa şi Talast Beg, a reuşit să treacă  în parlament (cu toată opoziţia furibundă a celorlalte popoare creştine din Imperiul Otoman), legea prin care şi fraţii noştri români-macedoneni, au fost recunoscuţi ca formând o unitate naţională minoritară, cu drepturile ce decurg din această situaţie, fiind, în acel timp, ţinta unei serii de atentate rămase din fericire fără rezultat. În acţiunea sa a fost ajutat în permanenţă de bunul său prieten Nicolae Batzaria, considerat de asemeni ca un mare luptator pentru cauza dreaptă a românilor macedoneni.

În luna decembrie 1913, a venit în ţară la stăruinţele soţiei sale şi ale marelui politician Tache Ionescu, dar şi pentru faptul că i se născuseră trei copii, pe care a dorit să-i crească şi să-i formeze cu adevărat cetăţeni români, cum şi el s-a considerat, misiunea lui istorică fiind pe atunci adusă la îndeplinire. După o viaţă zbuciumată, datorită faptului că, revenit în ţară nu a mai vrut să activeze pe tărâmul politic, neplăcându-i metodele folosite de partidele politice din ţară, se va stabili în oraşul Buzău, după ce trecuse prin diferite circumscripţii medicale rurale, ca de exemplu cea din Dăncineşti – judeţul Dorohoi.

Primul război mondial, adică cel de întregire a neamului românesc, l-a găsit ca medic la spitalul din Bacău. Venind în conflict cu medicii din misiunile sanitare franceze şi engleze, care încercau să facă din răniţi şi bolnavii de rând un simplu câmp de experienţă, a fost mutat disciplinar la Spitalul militar din Negreşti (jud Vaslui), unde şi-a depus toată priceperea şi talentul său de medic chirurg, devotamentul şi puterea sa de muncă, operând răniţii şi reparând tot ce se putea repara, fapt pentru care a primit apoi de la aceştia scrisori de mulţumire, din toate colţurile ţării,  o lungă perioadă de timp.

Tot atunci a căzut bolnav de tifos exantematic vindecându-se repede, spre bucuria celor şase copii pe care-i avea în acel timp şi pe care i-a îndrumat spre învăţătură pe toţi, ca să devină împliniţi şi demni pentru societate. În anii 1920-1921, înfiinţându-se în oraşul Buzău un nou spital – cel de Boli Infecto-Contagioase, a cerut şi a obţinut să-l organizeze corespunzător cerin­ţelor impuse la acea vreme, fiind un bun conducător şi organizator al acestuia, până la ieşirea sa la pensie în anul 1938.

|n anul 1929 soţia sa Virginia (Victoria), a decedat în urma unei boli grave de ficat. Cu toate acestea doctorul Mişea Filip nu s-a mai recăsătorit. Rămas văduv,  şi-a dus viaţa mai departe, îngrijindu-şi cu drag copiii. A murit la 16 mai 1944 – luna florilor care-i erau foarte dragi, fiind regretat de toţi cei care l-au cunoscut.

Despre Dr. Mişea Filip mai putem adăuga:

  1. a) Una din fiicele sale a fost Lucia, născută la 4 septembrie 1907 în Bitolia, care a absolvit Liceul (particular) de fete, „Dr. C. Angelescu” din Buzău, în anul 1925, şi Facultatea de Filozofie şi litere-Bucureşti. A predat la Liceul „B.P. Hasdeu” (1934-1935) şi la Liceul de fete „Dr. C. Angelescu” din Buzău (1935-1936) după care a plecat la Bucureşti.
  2. b) Fiul său Ionel – Horea, devenit medic generalist, s-a născut în anul 1913 tot în Bitolia, ca şi sora sa Lucia. A fost căsătorit cu Petrescu Georgeta (1939), născută în anul 1916 în oraşul Buzău (sau la Costeşti, jud Buzău?), ca fiică a soţilor Margareta şi Gheorghe Petrescu. După absolvirea Liceului „Dr. C. Angelescu” din Buzău în anul 1934, termină cu brio cursu­rile Facultăţii de Filosofie şi Litere – Bucureşti (1938). Ca profesoară de istorie predă la o serie de şcoli buzoiene, precum şi la liceele „Dr. C. Angelescu” şi „B.P. Hasdeu”, din oraşul Buzău. Se pare că în timpul când păstorea la Liceul „B.P. Hasdeu” (1968-1975), un grup de 4 elevi ai unei clase la care preda şi dumneaei, au fost puşi în situaţia de a fi exmatriculaţi din liceu (nu se ştie pentru ce abateri). Totuşi profesoara Mişea Georgeta s-a făcut luntre şi punte între „inculpaţi” şi autorităţile liceului (director prof Chiriacescu Liviu), astfel că în cele din urmă aceştia au fost absolviţi de pedeapsă.

La moartea destul de timpurie a profesoarei Mişea Georgeta, la numai 59 de ani (1975), ca o surpriză neaşteptată de nimeni, sicriul cu corpul neînsufleţit al acesteia a fost purtat pe umeri din aleea principală a cimitirului până la capela familiei de către cei 4 „inculpaţi ”  (acum absolvenţi ai liceului), în a căror clemenţă şi apărare, rolul cel mai important îl avusese cea care acum trecuse la cele veşnice.

În rest, nu mai cunoaştem nimic în legătură cu ceilalţi copii ai acestui medic de seamă al Buzăului, adică numele lor şi ce-au înfăptuit ei în viaţa lor cotidiană.

Anghel C. TUDOR este asistent medical urolog pensionar

DISTRIBUIȚI
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.