Alexandru PRIPON
Copilăria mea a rămas ascunsă în amintiri, unele cu nume frumos și miros de fericire fără termen de valabilitate, altele nedefinite și explicabile, poate, astăzi, sub imperiul inteligenței mature, lipsite de prea multă fantezie. Îmi vin în minte momentele petrecute lângă bunicul meu, când învățam să repar câte ceva, folosind un „dorn”, pentru a da găuri perfecte în lemn sau a lărgi ori a multiplica, spre exemplu, orificiile de la o curea. Simțeam aromele de „fludor” și „sacâz”, utilizate pentru a fixa, cu „letconul” (pistolul de lipit), un condensator buclucaș sau o rezistență nărăvașă, care micșorau neverosimil și așa scurtul program TV impus de autoritățile comuniste. Aflam cum să improvizez, în lipsa șuruburilor potrivite, pentru ca anumite piese, disparate, să se potrivească „fest”. Și îmi place astăzi, mai mult ca oricând, sonoritatea acelor cuvinte, păstrate, doar pentru mine, fără sinonime viabile, deoarece conțin pe fundal vocea sfătoasă a bunicului și fericirea de pe chipul lui, atunci când ceea ce repara părea să funcționeze, fie și pentru prea puțin timp.
Când se supăra, bunicul folosea expresii fanteziste. De față cu mine, evita cuvintele prea abrazive, pomenind doar de „bescamfăr” – un atribut neelucidat, aparținând, se pare, mamei obiectului sau persoanei care îl enerva. O fi fost vreo stâlcire a unui cuvânt german? Probabil. Eu am găsit, asemănător, doar „Beschaffenheit” (natură, calitate, caracteristică), cuvânt prea pretențios pentru a constitui un invectiv viabil. Cel mai adesea, „bescamfărul” era invocat atunci când creștea prețul produselor, alimentare și nu doar, după 1989. Atunci am asistat la adevărate lecții de economie aplicată, bunicul explicându-mi, în culori vii, cum se planifică, din timp, cheltuielile, ca să existe întotdeauna bani pentru pâine și alte câteva produse absolut necesare. Și cum se duc încolo calculele atunci când toate se scumpesc, necontrolat, imprevizibil, de ajungi să nu mai pricepi nimic. Lecțiile se încheiau, firește, cu „bescamfărul” de rigoare, semn că, în afară de această descătușare verbală, nu era nimic de făcut.
Erau acele vremuri când prețurile creșteau, în galop, iar salariile și pensiile, pedestre, nu izbuteau să țină pasul, târându-se prin ierburile înalte ale scăderii puterii de cumpărare, aflate la intrarea în jungla coborârii nivelului de trai. Atunci am văzut pentru prima dată cât de afectate sunt persoanele în vârstă de problemele financiare. După o viață de muncă, nu le este deloc ușor să ajungă în situația de a drămui fiecare ban, cu teama că tot mai puținii ani care vor urma, până la capătul drumului, vor fi marcați de sărăcie și lipsuri. Și am înțeles câtă obidă se ascundea în aparent comicul „bescamfăr” al bunicului, pus în fața traiului de astăzi pe mâine, fără niciun avertisment.
Anii au trecut. Aflat deja la pat, țintuit de boală, omul care mi-a picurat stropi de lumină în toată copilăria mă ruga să îi cumpăr diverse lucruri, iar la întoarcere mă întreba de prețuri. Nu spunea mare lucru apoi, deja pierduse această luptă, a păstrării contactului cu deplasarea rapidă a inflației, dar în ochii lui, ușor încețoșați, aș putea să jur că vedeam ceva asemănător „bescamfărului”, crescând amenințător, apoi trecând dincolo, unde a pășit și bunicul, mult, mult prea curând.
Astăzi știu mai multe despre economie, calcule și inflație, dar explicațiile bunicului mi-au rămas în minte, așa cum chipul lui îmi zăbovește în suflet. Nu cred să existe lămuriri mai coerente, mai consistente decât cele ale bătrânului prea puțin școlit, dar care a înțeles viața, dincolo de lozinci și aparențe. Iar zilele trecute, văzând cum prețul benzinei insistă să crească, încet dar sigur, mi l-am imaginat pe bunicul, așezat cu parapon în fața pompei de combustibil și adresându-i acel cuvânt cu origini neclare, apoi scoțând banii din buzunar și plătind, resemnat. Așa cum, de altfel (cu sau fără „bescamfăr”), facem toți, acceptând faptul că nu avem nicio putere în fața neîmplinirii cotidiene, dar nelăsându-ne învinși.
Povestindu-i aceste lucruri unui amic (îl știți, cel cu limbă de șarpe și replici bine ascuțite), acesta a tras concluzia care se cuvenea: „Înseamnă că trăim vremuri de <bescamfăr> neîncetat, nu-i așa?”. Și, chiar dacă tot nu știu ce înseamnă acel cuvânt, care mi-a condimentat luminos copilăria, nu am putu decât să îl aprob, cu resemnare.
