Alexandru PRIPON
Uneori, cutumele momentului se transformă în reguli bicisnic explicate, însă respectate cu multă grijă. Rostul lor declamat este acela de a călăuzi către un progres pastelat și împodobit cu metafore zglobii. Cel nerostit mi se pare a fi completa integrare, ca rotițe, în marele mecanism al stagnării cognitive, sentimentale și volitive. Iar pentru ca niciodată să nu apară dubii, se pune în aplicare un tare vechi procedeu de inducere a pasivității pe care îl vom numi, cu tristă ironie, vindecarea de sine. Deposedat de ceea ce-l definește, omul poate deveni un obiect de mobilier remarcabil sau, mai grav, o unealtă extrem de docilă.
Suntem așa cum suntem, cu bune și cu rele. Încăpățânați pe malul schimbării ori prea grăbiți să modificăm ceva, ne purtăm bagajul de împliniri și eșecuri către punctul terminus în felul nostru. Suferim atunci când ni se cere – de către oricine – să fim altfel, percepem propria tendință de transformare într-o provocare. Una care ne va aduce, mai târziu, motive de împăunare sau de regret. Însă așa este corect, așa este firesc: să devenim de bună voie, nu ca urmare a unei constrângeri. Acesta este sinele nostru, cu zona anticamerelor și sălilor de așteptare, de unde se poate pătrunde către ceea ce ne animă ori ne deprimă, către complexități înălțătoare ori nimicuri abia utile, către periferia sufletului, cu zona ei industrială și groapa aferentă, menită deșeurilor intelectuale, afective și voliționale.
Important este că, indiferent de cum se prezintă regiunea menționată, a sinelui, este a noastră. Vitală pentru plămădirea și explicarea ulterioară a unui modus vivendi, a unor sentimente, a unor acțiuni specifice, porțiunea respectivă ne aparține și, adesea, ne definește, lămurind ascensiuni și declinuri, pe tot parcursul existenței. „Produsele” fabricate sau depozitate acolo se transformă în rațiunea noastră de a fi, iar un contabil sufletesc iscusit va depista, pornind de acolo, mecanismul mereu diferit al împlinirii individuale, fie ea și ratată.
Este de înțeles că sinele nu poate fi întotdeauna pe placul tuturor. Acest ansamblu de particularități, până la urmă, ne încolonează în convoi ori ne menține însingurați, oferindu-ne motive concludente – dacă nu, măcar pretexte – pentru deciziile adoptate. Probabil că el ne transformă, treptat, în persoane plăcute sau în oameni antipatici, după standardele unei lumi unde locuim, ca împreună-chiriași, temporar, vreme de o viață. Iar ce va fi după aceea își va avea justificarea, fără doar și poate, în rezultatul finit, așternut în suflet, al strădaniei sinelui.
Privit din afară, cinic și superficial, sinele pare o boală a omului-organism viu. Un virus persistent, îndărătnic, capabil să determine și să stopeze acțiuni. Dacă moralitatea este pentru tine un simplu cuvânt (nu foarte acătării) și ai nevoie de sprijinul unui simplu pălmaș, care să îndeplinească sarcinile cerute fără crâcnire, să raporteze fără nicio remușcare, indiferent de grozăvia ascunsă în spatele faptelor poruncite, ți-ar fi de folos ca acesta să nu prezinte probleme. Să aibă, așadar, un suflet concav, defrișat, liber de construcții și de sarcini. Sau, păstrând metafora din spectrul medical, să fie vindecat de sine. Acesta ar fi, îndrumat spre malefic, răufăcătorul ideal, ticălosul perfect: amoral, deci imperturbabil în săvârșirea isprăvilor comandate; fără voință proprie, deci lipsit și de ambițiile care duc la insubordonare.
Mi-e greu să cred că se poate ajunge la eradicare totală a sinelui, după cum mi-e greu să cred că pot exista oameni fără suflet. În cel mai rău caz, este posibilă o dedublare aparentă, probabil maladivă, o separare stranie de ceea ce reprezintă eul, despre care am mai vorbit. Cazurile (evident patologice) ale înstrăinării de sine nu presupun, desigur, decât o situație temporară, mai lungă sau mai scurtă. Fiul risipitor din pilda biblică devine un om imoral, dar, după o vreme, „venindu-și în sine” (Luca 15, 17), ia hotărârea de a se îndrepta. De aceea, nici măcar ironic vorbind, vindecarea de sine – firește că numai tămăduire nu este – menită să transforme o persoană într-o unealtă, nu are cum să existe. Deși, pentru unii, probabil, ar reprezenta șansa neprețuită de a-și pune în aplicare cine știe ce planuri urâte, beneficiind de ajutorul ori măcar de pasivitatea semenilor.
Și atunci, mă veți întreba, de ce atâta vorbărie despre un fenomen imposibil? Sincer vorbind, privesc la ceea ce ne înconjoară, la acțiunile și vorbele care tind să ne atragă într-un vârtej de neexplicat, la amorțeala sufletească bizară care tinde să ne cuprindă. Încă nu le pot înțelege pe deplin rostul, dar, după toate aparențele, sunt părți constitutive ale unei molime proiectate să ne transforme, pe îndelete, în ceea ce nu am putea vreodată, în alte circumstanțe, să fim. Să ne altereze până la anihilare rațiunea, sentimentul, voința. Iar mai apoi – poate peste câteva generații, poate mâine – să ne utilizeze într-un marș forțat spre cumplit, profitând de o perfid cultivată pandemie cu simptome trecătoare, dar efecte afectând eternitatea personală: vindecarea de sine.
