VIDEO / Maia Morgenstern și-a jucat magistral roul vieții, în deschiderea Festivalului „Buzău / Iubește / Teatrul”

Buzoienii au asistat în seara de sâmbătă, 20 mai, la un spectacol regal, de neegalat, în deschiderea ediției a XVIII, a Festivalului „Buzău/ Iubește/ Teatrul”. Este vorba de  spectacolul „Nu sunt eu”, în care irepetabila actriță Maia Morgenstern s-a descoperit pe sine publicului  într-o inegalabilă „lecție de viață”, pe care a interpretat-o deopotrivă cu dragoste de umanitate și de teatru.

De ce „Nu sunt eu”? Nu este vorba de Maia? Ba da. Dar este vorba, spre exemplu,  despre momentele de abuz, de teroare, de etichetare ca aparținând unei categorii considerate „dușman al poporului”,  prin catalogarea sa la școală de către învățătoare drept „jidancă”.

„Nu ești tu Morgenstern?”, o întreabă învățătoarea, care îi striga  pe copii la catalog după numele de familie. „Ba da”, spune Maia, care nu se recunoștea a fi „jidov”, pentru că, în inocența copilăriei,  nici nu cunoștea, la opt ani, cât avea la vremea respectivă, termenul și nici conotația pe care o dădea învățătoarea. „Dar, nu sunt eu?”. „Cum nu ești tu?”. Și copiii au râs de ea și nu cu ea, așa cum și-ar fi dorit orice copil, „o elevă ce nu voia altceva decât să fie cum sunt ceilalți copii” . Deși este un spectacol-confesiune, putem remarca faptul că este vorba  de Maia,  dar și mai mult de atât. Intuim că este vorba și despre mulți alți copii aflați atunci în situația Maiei.

Dialogul cu tatăl ei, Dusea, este înduioșător și se desprinde ca un  fir roșu, călăuzitor, pe tot parcursul spectacolului. Tatăl o prezintă pe mama sa, Sara Rapapor, matematiciană, ca fiind „mai deșteaptă decât el”, care  fusese asistent universitar la Facultatea de Matematică, „dat afară” și nu „disponibilizat”, cum subliniază Maia, pentru convingerile sale care nu corespundeau cu  cele ale regimului comunist de atunci.

Maia Morgenstern are pe parcursul spectacolului multe întrebări, dar și multe răspunsuri, iar unele întrebări sunt  transformate cu abilitate în adevărate răspunsuri. „Nu suntem cu toții copiii lui Dumnezeu?”, este întrebarea-răspuns pe care Maia o dă  jurnalistului care o întreabă dacă ea crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.  Și explică faptul că orice alt răspuns ar fi dat, un „da” sau un „nu”, ar fi fost greșite și ar fi fost judecată cu asprime, chiar dacă rolul său a fost cel al actriței care nu face altceva decât de a interpreta foarte bine dimensiunea universală, universalitatea,și până la urmă  ceea ce înseamnă dragostea de mamă, iubirea şi suferinţa unei mame ce-şi vede copilul sacrificat. Lucru pe care l-a și făcut, de altfel, excepțional, depășind toate controversele de la vremea respectivă – pe care le-a amintit în spectacol -, rămânând în istorie drept interpreta Fecioarei Maria în filmul „Patimile lui Hristos”, în regia lui Mel Gibson.

Pe parcursul spectacolului am descoperit în Maia o călăuză indispensabilă în istoria evreilor prin prisma evenimentelor survenite în propria familie. Secvențele privind obligativitatea portului stelei galbene în piept, ca un stigmat, pentru a se diferenția populația de evrei de ceilalți membrii ai societății, și salvarea bunicului de la închisoare de căre mama sa, care i-a strecurat în palmă steaua atunci când acesta o uitase  sau o lăsase acasă, deportarea rudei sale, un tânăr de 17 ani, în Siberia, și perioada de incertitudine în care toată lumea îl credea mort cu excepția tatălui (unchiului Maiei), care a trăit cu speranța că îl va revedea – lucru care din fericire s-a și întâmplat -, dragostea evreilor față de educație în secvența denumită generic „Înmulțirea” – când relatează deschiderea școlii evreiești pe timp de război, cu conștiința că acesta se va termina la un moment dat și că vor fi necesari după acest cataclism survenit în istorie și oameni învățați; tot despre educație este vorba, bineînțeles pe lângă teroarea regimului autoritar și dictatorial, și în secvența în care vorbește despre „Fugile de Bach”, ale sale și ale familiei sale, când vecina îi ameninința cu Miliția, în perioada comunistă.

A plonjat în istoria umanității, a religiilor, a  convingerilor politice care pot uni sau despărți oamenii, capitol pe care îl încheie cu o concluzie care conține un adevăr universal și anume că apusul vieții, cu umbrele înserării,  unește până la urmă cărările tuturor muritorilor.  Este o secvență din piesă exprimată foarte bine în „Doi patriarhi”, unde sunt prezentate figurile proeminete a doi bărbați din familia sa, tatăl, Dusea (Usher Morgenstern) și unchiul, cu convingeri politice diferite, care au avut de suferit deopotrivă foarte mult.

Cu multă sensibilitate, emoție, durere, este prezentată aniversarea de 40 de ani, ca o bornă de trecere către lumile tăcerii ale  unei ființei dragi. Copilul Maia este suprins în secvențe de la copilărie până la adolescență în dialog cu figurile luminoase ale familiei, mama, tata,  „amintirea lor veșnic binecuvântată”, rudele apropiate și chiar face, la un moment dat, ca în Biblie, o descriere destul de amănunțită  a arborelui genealogic.

Sunt descrise cu măiestrie în secvențe legate de școală și nu numai abilitățile sale, momentul în care s-a născut în sufletul copilului teatrul, pe care mărturisește deschis că îl iubește. Și noi, buzoienii,  o credem, pentru că asta se vede prin orice respirație a sa pe scenă. Aseară publicul a simțit această dragoste de teatru, de viață, de public, a Maiei, care a încheiat astfel: „În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Știu eu de ce. În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu și m-am rezemat de un copac. Am respirat și am uitat unde am plecat. Și-am râs, nu știu de ce. A fost frumos.”

Dragostea publicului a fost exprimată prin aplauze îndelungi. Și prin florile de liliac pe care i le-a dăruit, flori pe care actrița, cu generozitatea, le-a înapoiat publicului împreună cu dragostea sa.

„Nu sunt eu” este un spectacol al „Teatrului Dramaturgilor Români”, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, după o carte-confesiune a actriței. Astfel că, cine nu a fost în sală, poate regăsi parte din replici în volumul „Nu sunt eu”, unde, la fel ca și pe scenă, Maia Morgenstern împărtășește în scris cu tandrețe, nostalgie și umor povești din copilărie și carieră. Familia, școala, religia, sunt teme și subiecte care se regăsesc, deopotrivă,  în confesiunile din carte și în cele de pe scenă ale actriței.