Alexandru PRIPON
Orice om are defecte, suferințe, sincope în calea spre ideal. Își ridică de pe jos bagajul risipit în zeci de obiecte și idei cu valoare discutabilă, pur subiectivă, apoi merge mai departe – înainte ori înapoi, cum și cât se poate. Așa suntem alcătuiți, așa este firesc să fim. Altfel sau identici, luptăm cu propriile neputințe, mărșăluim, ne împiedicăm, continuăm, râvnim, uităm…
Dar nimeni, niciodată, nu are dreptul să ne conteste parcursul, să ne arate cu degetul, ironic, atât timp cât nu afectăm negativ existența celorlalți. Nu exemplul parcursului nostru poticnit este motivul pentru care alții merg, poate, în cerc, docili. Și nu strădania noastră zadarnică este rațiunea care stă la baza neputinței generalizate de a croi o lume mai bună pentru toți. Cu toate că, sincer, punem și noi umărul, serios, la prăvălirea căruței în șanț.
Atacuri la baionetă, la persoană. Cam așa putem rezuma o colosală parte a subiectelor apărute, dezbătute, stinse și mereu reîncălzite ingenios de ceva vreme. O vreme îndelungată, complicată inutil și cu fundal sonor de scrâșniri ale dinților, mormăieli, gemete sau țipete, după caz. O vreme în care am înțeles că nu suntem, nici nu avem determinarea pentru a fi, dar îi putem desemna pe alții drept vinovați principali. Ori putem distrage atenția de la propriile năzbâtii cu explicația copilărească „da, dar ăla a greșit mai mult decât mine”, ceea ce, paradoxal, a devenit dintr-o justificare naiv-enervantă, o scuză, cumva solidă și suficientă. Dacă privim la alții și ajutăm, eventual, la căderea lor spectaculoasă în derizoriu, nu ne mai vede nimeni, nici măcar noi, mersul împleticit pe marginea cărării greșite.
După ce a prins rădăcini zdravene această practică, câte unii, ingenioși, au pus în aplicare un plan ceva mai complex: compromiterea parțială, cu fitil temporar stins, a unor persoane, grupuri, categorii sociale sau profesionale. Oricând, fitilul poate fi reaprins, iar cei vizați se pot trezi protagoniști ai unei deflagrații majore.
Vă dau un exemplu, banal: să zicem că vecinul ne creează probleme. Sau nu ne creează, încă, dar vrem să ne asigurăm că nici nu o va face. Vom răspândi un zvon despre el, unul credibil și bazat, cât se poate, pe fapte reale ori pe aparențe plauzibile. Vom zice, poate, că el, cel care iubește măslinele negre, mari, mănâncă adesea gândaci. Toți au văzut în farfuria lui niște apariții ovale, lucioase, colorate potrivit, așadar dubiul în ceea ce privește normalitatea preferințelor sale culinare este ușor de plantat. Vom lăsa această idee să planeze acolo, departe, până la vreo ceartă cu vecinul, pentru locul de parcare sau alt „casus belli”. La momentul declanșării conflictului, vom chema în jur martori și îl vom arăta pe oponent cu degetul. Iar martorii vor striga, în cor: „Este cel care mănâncă tot soiul de gândaci!”. Și vor fi de acord cu noi, până chiar la alăturarea într-o confruntare fizică, indiferent dacă avem ori nu dreptate. Cum să fii de partea cuiva care îngurgitează coleoptere?
Este un exemplu intenționat grosier, menit să sublinieze o stare de fapt. Acum o să vă rog să înlocuiți persoana (vecinul iubitor de măsline) cu orice grup (să zicem) profesional. Și veți vedea cum, într-o situație de „care pe care”, suntem tentați să le dăm dreptate celorlalți, deoarece știm noi cum este acea breaslă, doar am auzit – și chiar văzut, cât de cât – atâtea… Militari, judecători, medici, profesori ș.a.m.d. Toate aceste categorii profesionale au la temelie un fitil care poate fi aprins oricând. Pericolul de explozie păstrează în matcă orice breaslă, s-ar părea. Iar dacă nu, apar destule persoane care să le stea împotrivă, în alianțe stranii, contribuind la buna desfășurare a planului…
Nu mă refer explicit la nimeni și nu insinuez mare lucru. Vreau doar să demonstrez că, în prea multe privințe, suntem dezbinați, fără putința unei reconcilieri simple. Și, astfel, ne menținem în albia prestabilită parcursul către zările corecte. Fără devieri, fără personalitate excesivă, fără surprize. Sunt suprasolicitați medicii? Sunt umiliți profesorii? Sunt împiedicați în demersul lor firesc jurnaliștii? Cum își permit să se plângă? Știm noi atâtea despre ei! Și, în scurt timp, aflăm mai multe, pentru că mecanismul funcționează.
Vă spun aceste lucruri pentru că vin vremuri barbare, când șederea cu resemnare în labirint va constitui un act de normalitate. Este posibil ca viitoarele generații să nu știe de unde s-a pornit și să nu priceapă unde s-a ajuns, după atâtea zvonuri, deflagrații și fitile arzând mocnit. Ceea ce astăzi încă pare dubios va fi, mâine, un element banal din lumea scofâlcită și contorsionată pe care o plămădim astăzi. Faptele nu vor fi fapte, oamenii se vor încrede în vorbe și aparențe, până când vor deveni parte integrantă a unui colosal nimic.
De noi depinde să schimbăm această stare de fapt. Nu singuri. Împreună. Dovedind că nu suntem atât de vulnerabili în fața exploziilor planificate și nici atât de ușor de convins. Înțelegând că unitatea naște înțelepciune, iar înțelepciunea nu se prăbușește în fața petardelor cotidiene.
