Alexandru PRIPON
În somn, grijile dispar. Sau măcar se estompează binișor, suficient pentru un răgaz dedicat repausului și regenerării. Teoretic, măcar, în somn se încarcă bateriile care ne mențin o zi întreagă în poziție bipedă și cu manifestări decise la nivelul gândirii lucide, nu al instinctului amăgitor. După destule ore de stres și luptă acerbă, în jungla – urbană ori nu – pe care o numim viața noastră, somnul vine uneori greu, neașteptat de anevoios, cu întreruperi stranii și căderi bizare. De parcă s-ar da o bătălie între grijile cotidiene și odihna atât de necesară. Ațipim, tresărim, așteptăm somnul, care nu mai vine… Iar mintea ne joacă feste până și în această situație, convingându-ne că nu dormim, chiar dacă se scurg adesea ore întregi, pe nesimțite, între privirile deznădăjduite aruncate către ceas. Ceea ce mă determină să spun, câteodată, că dormim așa cum trăim: liniștit sau agitat, simplu sau complicat, cu oarecare mulțumire sau cu deplină bosumflare, după caz.
Pe de altă parte, deși în strânsă legătură, odată cu trecerea anilor, observăm cum diminețile devin tot mai răutăcioase, iar deșteptătorul ne tratează tot mai dușmănos, după nopți care, întocmai ca o bună parte a vieții, nu știm nici cum, nici când au trecut. Unii spun că ar fi vorba despre lenevire. Alții dau vina pe așa-numitul ceas biologic, de neîntors, de neînțeles. Și mai sunt unii care, neavând nicio problemă cu trezirea dimineața, devreme, ori, dimpotrivă, obișnuiți fiind să se împotrivească ridicării din pat la ore ceva mai mărunte încă din copilărie, nu remarcă nicio schimbare. Este bine, până la urmă. Fiecare întâmpină zorii și avansarea în vârstă cu propriul concert de fanfară și propriul covor de iută, aproximativ roșu.
Cea mai grea trezire este, însă, alta, dincolo de ani sau obișnuință: cea din reveria devenită somn cu ochii deschiși. Iar acest exercițiu devine cu atât mai complicat cu cât nu survine cu frecvență cotidiană, ci apare teribil de rar – uneori, o dată în viață, poate nici măcar atât, cu adevărat. Nu e corect să compar somnul regenerator cu șederea amăgitoare într-o expectativă lipsită de sens. Dar nici nu găsesc altă comparație potrivită. Somnul e somn, chiar dacă implică în proces, cumva separat, trupul și mintea. Iar efectele sunt cel puțin asemănătoare…
Cui nu-i i s-a întâmplat să se trezească și să aibă nevoie de măcar câteva secunde până să devină conștient de loc, timp și situație înconjurătoare? Atunci când starea aceasta survine după o scurtă relaxare, o privire în gol sau chiar o închidere a pleoapelor, ne gândim, cu îngrijorare, la starea minții noastre. Ne evaluăm gânduri și mișcări. Fără să înțelegem prea ușor că este un simplu proces involuntar, o modalitate prin care creierul elimină deșeurile, preocupările cotidiene, adesea în exces și adesea apărute complet inutil. Este o vindecare, nu un semn de boală.
Atunci când uitarea și buimăceala apar la nivel general, însă, într-o comunitate, lucrurile stau cu totul altfel. Deoarece nu există cu adevărat o memorie colectivă și nici nu putem vorbi, dincolo de un cadru maladiv, despre factori interni/externi firești care să afecteze aproximativ la fel mulțimi întregi de oameni care nu au altceva în comun decât simpla învecinare geografică. Iar cauza trebuie căutată în apariția unor stimuli „fabricați”, meniți să ne modifice felul de a fi. Of, aici ar fi multișor de vorbit și tare ne lipsește răbdarea. Pentru că, altfel, am înțelege că unele lucruri nu sunt deloc firești. Că somnul nedormit de zi cu zi poartă în siaj doar efectele neplăcute, în timp ce le anihilează pe cele pozitive. Că putem picoti decenii întregi sau timp de mai multe generații, pentru ca, la trezire, să fim prea puțini conștienți nu de ceea ce s-a întâmplat în timpul ațipirii, ci inclusiv de cele petrecute înainte de a închide ochii.
Astăzi este utilizată foarte des expresia „război hibrid”, cu scopul de a arăta cu degetul – fără a rosti neapărat nume și prenume – ofensive cu iz de manipulare, dezinformare, destabilizare etc., atribuite unor actori statali (sintagma este sculptată în lemn de calitate superioară, o vedem zilnic țopăind cu demnitate la cele mai înalte etaje ale construcției naționale care ne adăpostește). Iar dacă unele manifestări ale acestei lupte neconvenționale rămân bine ascunse în ceață, fiind evidențiate, mai nou, pe drept sau nu, atunci când se declanșează o bumbăceală politică, unul singur devine tot mai vizibil, la modul dureros: amnezia, ca efect și afect specifice ațipirii colective.
Noi, românii, suntem obișnuiți cu acest soi de amnezie. Ne însoțește întreaga viață și ne răpește cele mai frumoase – poate și cele mai zguduitoare – momente. Este bulversantă, la nivel personal, este năucitoare, la nivel general. Ne ascunde sub neguri trecutul și ne prezice mincinos viitorul, nălucindu-ne prezentul.
Socialism-comunismul de pe plaiurile mioritice a dezvoltat un sistem foarte bine pus la punct – și, astfel, cu atât mai condamnabil – de inducere a somnului unei întregi națiuni. De ațipire întru deplină trezie și omitere cvasicompletă a detaliilor dintr-un ieri tot mai îndepărtat. Prin urmare, tot ce a fost, este și va fi rămâne sub stăpânirea despotică a dubiului, motiv pentru care nici nu vom insista prea mult asupra acestui subiect. După atâția ani, fără memoria trecutului, fără conștiința prezentului, tot nu ne trezim complet, tot nu încercăm să ne dezmeticim, în timp ce viața noastră se petrece dincolo de noi înșine, în lumea reală. Iar visul în care suntem încurajați să existăm a devenit cu totul altceva. Este un pretext pentru uitare și un semn, poate, că alții ne poartă haina identității, către un loc unde finalul tragic e de la sine înțeles.
