Muzeul de Etnografie „Vergu Mănăilă” deține, din zona etnografică a Buzăului, o maramă care provine din localitatea Beceni și care a intrat în patrimoniul său în anul 2004.
Marama este realizată din mătase, însă, pentru obținerea decorului, care ține cont de modul în care este purtată, a fost utilizat și bumbacul. Astfel, extremitățile, lăsate să atârne liber, sunt foarte bogat ornamentate, iar partea din mijloc, care era înfășurată în jurul capului, prezintă doar câteva mici ornamente.
Acest acoperământ fin al capului, extrem de valoros pentru tezaurul românesc, a fost surprins în operele unor mari pictori precum Nicoale Grigorescu, Daniel Constantin Rosenthal sau Camil Ressu, dar și în scrierile cronicarului Paul de Alep. Măiestria și naturalețea femeilor românce de a-și împodobi capul cu maramele bogat ornamentate a fost remarcată și de călătorii străini în Țările Române, amintesc specialiștii Muzeului de Etnografie, care dau exemplul lui Feodor Karacsay care, spun ei, „călătorind prin Moldova, în prima parte a secolului al XIX-lea, nota: <Felul cum știu să-și înfășoare această maramă pe cap, fără oglindă, și chiar fără ace face într-adevăr cinste gustului lor” (Ion Blăjan, „Găteala capului reflectată în relatările călătorilor străini în Țările Române”).
Motivele ornamentale de pe marama de Beceni sunt geometrice (linii, romburi, triunghiuri), „câmpul” acesteia fiind „toiegit” cu „vărguțe” care leagă întreaga compoziție.
Marama, în ritualurile de nuntă și înmormântare
În zona etnografică a Buzăului, marama era inclusă în ritualurile unora dintre cele mai importante evenimente din viața oamenilor, nunta și înmormântarea.
La nuntă, spun specialiștii Muzeului de Etnografie „Vergu Mănăilă”, în zona Râmnicului Sărat, marama, denumită local și „năframă”, era dăruită miresei de către nașa sa. „În momentul dezgătirii, coronița de mireasă era înlocuită cu marama, ceea ce însemna schimbarea statutului marital. Tot în zona Râmnicului Sărat, pentru găteala capului de la nuntă era utilizat și un fes roșu, de influență orientală. Acesta era purtat împreună cu marama și făcea parte din vestimentația femeilor căsătorite. În funcție de anotimp, fesul roșu era asociat și cu tulpanul sau broboada. În prezent, tradiția purtării fesului roșu împreună cu marama s-a pierdut, însă a fost păstrat obiceiul dezgătirii miresei. Voalul este acum înlocuit cu un batic sau o eșarfă, tot pentru a marca trecerea de la statutul de fată la acela de femeie căsătorită”, relatează specialiștii muzeografi pe pagina de socializare a instituției.
Marama era inclusă pe vremea bunicilor în inventarul zestrei fetelor de măritat, fiind menționată și în foile de zestre ale acestora. În ceea ce privește înmormântarea, de cele mai multe ori, marama, primită în dar la nuntă, era păstrată cu grijă, împreună cu celelalte haine îmbrăcate în ziua nunții, pentru momentul îngropării.
În zona etnografică a Buzăului, meșteșugul țesutului maramelor a fost practicat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în mai multe localități din zona de nord a județului Buzău, precum Bisoca, Mânzălești, Lopătari.
