Un volum despre istoria Bisericii Ortodoxe Române, scris de un istoric de origine elveţiană, stârneşte reacţii virulente la vârful Academiei Române. Nu este însă combătut cu opinii ştiinţifice, cum ar fi firesc să o facă preşedintele celui mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România, ci înfierat în cheie ideologizată, a ultranaţionalismului de esenţă securist-ceauşistă.
De curând, istoricul de origine elveţiană Oliver Jens Schmitt, fost preşedinte al Secției de Filozofie și Istorie a Academiei Austriece de Științe, a publicat la Humanitas un volum, „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023” (Humanitas, 2023), care a stârnit reacţii virulente – multe, este uşor sesizabil, în lipsa lecturii cărţii. Şi a făcut-o mai cu seamă în zona ultranaţionalistă şi fundamentalist ortodoxă, adică a grupurilor care, în ultima perioadă, dovedesc o îngrijorătoare permeabilitate faţă de naraţiunile propagandei ruse, fie legate de pandemia de covid, fie de războiul din Ucraina fie, ca un corolar de fapt, legate de o fobie faţă de valorile occidentale.
În acest context a apărut şi reacţia din partea lui Ioan Aurel Pop, profesor universitar, academician şi, în plus, preşedinte al Academiei Române. „Apropo de o istorie a Bisericii Ortodoxe făcute acum de un străin care ne învaţă din vârful buzelor că ortodoxia nu e bună… Iertaţi-mă! Eu nu m-am dus în Austria să-i spun că biserica lui n-a fost bună (…) M-am dus eu să-l învăţ ce e biserica lui? Ei ne învaţă pentru că încă suntem consideraţi popor periferic, de la marginile imperiului, care n-am fost fideli şi credincioşi şi care ne-am rupt… că vremea imperiilor trecuse”, a declarat Ioan Aurel Pop în cadrul unei conferinţe intitulate „Este formarea poporului român o enigmă sau un miracol?”, susţinută la Braşov. În ce registru poate fi încadrată o astfel de afirmaţie? Nicidecum într-unul academic!
Este o declaraţie care dovedeşte că Ioan Aurel Pop, preşedintele celui mai înalt for de știință și de cultură din România, nu intră în dialog cu un omolog de-al său, membru al Academiei Austriece de Ştiinţe şi profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena, nu îi demontează cu argumente ideile pe care nu le agreează, ci combate ca la scara blocului, fără argumente şi cu multă ţâfnă. E ţâfna cu care naţional-comuniştii, iar după 1989 securiştii, militarii şi miliţienii „vărsaţi” în Vatra Românească, în partidul lui Vadim Tudor, România Mare, sau în cel al lui Gheorghe Funar, Partidul Unității Națiunii Române, întreţineau mitul alogenului, punând paie pe focul ultranaţionalismului şi al xenofobiei. Declaraţia lui Ioan Aurel Pop nu are legătură cu acribia ştiinţifică, reprezintă doar o naraţiune ideologizată, propagandistică.
Sunt cel puţin două neadevăruri în declaraţia academicianului Ioan Aurel Pop. Cartea lui Oliver Schmitt nu critică ortodoxia şi nu abordează tema din perspectivă teologică, ci istorică. O spune chiar în Prefaţa cărţii: „Ca istoric, am ales, firește, o abordare istoriografică mai degrabă decât teologică și am urmărit Biserica Ortodoxă Română în contextul dezvoltării statului român și a societății românești de la 1918 încoace. E o carte care se referă la BOR ca instituție, care urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică și înfățișează luptele pentru putere din Biserică. Accentul cade în aceste pagini pe relația Biserică – stat – națiune, pe analiza acestei legături care continuă să exercite o influență însemnată asupra țării și a cetățenilor săi”. Dacă Ioan Aurel Pop ar fi citit volumul, probabil nu mai plonja public într-o declaraţie penibilă, menită să-l discrediteze. Dar problema de fond a academicianului Ioan Aurel Pop o reprezintă străinul Jens Oliver Schmitt, de la care românul naţionalist (revendicat ca „patriot”) nu acceptă opinii, şi complexul de inferioritate, de periferie, autoindus pentru a crea un duşman imaginar care să justifice tezele ultranaţionaliste, de apărare a gliei şi neamului româneşti, puse, iată, în pericol de străini.
De unde i se trage însă istoricului Ioan Aurel Pop acest ultranaţionalism? Poate de la modul în care şi-a început cariera: şi-a făcut doctoratul, în anii ’80, cu profesorul şi academicianul Ştefan Pascu, membru supleant al CC al PCR, apoi, sub îndrumarea lui, a publicat, în aceeaşi perioadă, „câteva articole de popularizare a istoriei noastre <pentru o publicaţie a emigraţiei române> din Germania”, cum a declarat în contextul apariţiei în presă a unei liste a colaboratorilor aflaţi în legătura UM 0225, unitate din cadrul Departamentului Securităţii Statului care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti. Declaraţie pe care însă a contrazis-o câteva zile mai târziu, pozând apoi cu emfază în martir şi spunând că se aşteaptă să i se ceară şi „condamnarea la moarte”. Despre acele publicaţii ale emigraţiei, ale exilului românesc din timpul comunismului, Mădălin Hodor, cercetător la CNSAS – cel care a publicat lista colaboratorilor UM 0225, a „brigadierilor” generalului de securitate Aristotel Stamatoiu – a spus că erau fie finanţate, fie chiar înfiinţate de Securitate, pentru a crea imaginea unei imigraţii loiale lui Ceauşescu: „Acesta era rolul major al <brigadierilor>. Dar nu toţi se ocupau de aceleaşi lucruri, nu toţi plecau în străinătate, unii făceau treaba din ţară. Pe acea listă sunt foarte mulţi istorici, or asta nu e o întâmplare, pentru că istoricii erau cei care furnizau suportul de specialitate al discursului naţionalist al lui Ceauşescu, cu voievozi, cu Transilvania, cu ungurii care vor să ne fure Transilvania, cu iredentismul maghiar”.
Biserica Ortodoxă Română şi ortodoxia nu au nevoie de astfel de apărători. BOR poate avea de câştigat, ca imagine publică, dacă îşi asumă integral trecutul recent, nu doar cu părţile lui bune, luminoase, incontestabile de altfel, ci şi cu cele întunecate, aici intrând pactizarea unui segment din ierarhia și clerul BOR cu regimuri dictatoriale. Volumul lui Oliver Jens Schmitt se cere citit, analizat, ale cărui idei nu se cer validate integral, dar se cer dezbătute în mod onest, nu atacate în cheie ideologizată. Iar pe istoricul şi academicianul Ioan Aurel Pop nu-l împiedică nimeni şi nimic să cerceteze în arhivele austriece sau ale oricărui stat. Nu mai suntem, din fericire, în epoca „brigadierilor” securişti-comunişti când istoria era cercetată şi scrisă aşa cum dorea partidul unic.
Text publicat în „Puterea a cincea”
