Victor Ponta declară că, dacă va ajunge la Cotroceni, va opri toate dosarele „politice”, inclusiv ale lui Călin Georgescu, fostul candidat pro-rus la Președinția României, cercetat, printre altele, și pentru instigare la lovitură de stat, cu violență. De altfel, a dovedit, în anii când era premier, că are tendințe autoritariste.
Absolventul de Drept – chiar și cu teză de doctorat plagiată – Victor Ponta ar trebui să aibă noțiunea termenilor, să știe ce înseamnă un dosar politic, să nu se joace populist cu aceste cuvinte.
Apoi, iar aici este partea cea mai importantă: președintele unui stat de drept – funcție la care domnul Ponta visează din nou – nu se implică în actul de justiție. Într-un stat de drept, acest lucru ar însemna o gravă imixtiune și o afectare a echilibrului puterilor în stat. Este posibil, însă, ca domnul Ponta să viseze să ajungă la Cotroceni pentru a transforma România într-un stat de ne-drept. De altfel, a dovedit, în anii când era premier, că are tendințe autoritariste. Pentru reamintire, câteva „detalii”.
La scurt timp după numirea ca premier, în 2012, a dezvoltat tendințe autoritariste. Subordonarea sau încercarea de subordonare a unor servicii speciale ori a unor mega-structuri de control îi dezvăluiau setea de putere. Este greu să interpretezi în altă cheie modul în care a forțat nota în cazul DGIPI, serviciul de informații al MAI, pe care și l-a subordonat în regim de urgență. Sau în cazul SPP, pe care a vrut să-l scoată de sub coordonarea CSAT și să și-l treacă în subordine directă. Sau încercarea de a avea controlul zonei de informații și contrainformații a Armatei, printr-o propunere legislativă la care contribuise și socrul său, Ilie Sârbu, șeful Direcției Generale de Informații a Armatei, o structură cu rol major în sistemul de securitate, urmând să fie numit de premier, nu de ministrul Apărării. Decizia luată în cazul DGIA fusese luată – întâmplător? – la puțin timp după întâlnirea sa cu fostul președinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situației din Crimeea, al creșterii amenințărilor la adresa NATO și în preajma testării echipamentelor NATO de la Baza Militară din Deveselu.
Din 2012, a coordonat și supervizat un șir de acțiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de justiție, încălcarea acesteia și protejarea marilor corupți. În timp ce Ponta se comporta ca un arendaș la Justiție, lansând pledoarii publice în favoarea baronilor PSD cercetați sau condamnați pentru fapte de corupție și în defavoarea Justiției, pioni ai Puterii gândeau desființarea DNA, a ANI, a CCR, iar majoritatea parlamentară pe care o controla orchestra „Marțea neagră”, al cărei scop fusese modificarea Codului Penal și a Legii amnistiei în funcție de interese transpartinice.
Cât a fost premier și președințiabil, a sfidat partenerii occidentali ai țării, lăsând loc semnelor de întrebare privind o posibilă dublă agendă cu care ar fi urmat să urce dealul Cotrocenilor, în decembrie 2014. Și nu este vorba doar despre susținerea de care se bucura din partea postului guvernamental rus, Vocea Rusiei. De exemplu, la Forumul Româno-Chinez, respectând solicitarea premierului comunist chinez, majoritatea supusă domnului Ponta a înlăturat din Parlamentul României drapelul UE. În același registru se înscria anunțul privind Parteneriatul Strategic cu China, anunț care nu a fost precedat de un acord al CSAT, care nu a fost însoțit de vreo explicație oficială și care nu a ținut cont că România avea deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA și că nu poate avea interese militare egale și cu SUA, și cu China și, eventual, și cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta un parteneriat strategic care, cel puțin teoretic, implică o componentă de securitate și apărare.
În anii în care a fost la putere, 2012-2015, Victor Ponta a fost de o aroganță strivitoare cu oricine încerca să i se opună, de la jurnaliști, la reprezentanți ai Cancelariilor occidentale. Avea la dispoziție o majoritate parlamentară docilă, televiziuni aservite și fonduri imense, inclusiv private, nefiind puțini cei care încercau să-i intre în grații. Tot el este cel care afișa o combinație de agresivitate și de sfidare față de tot ceea ce amenința să lovească în interesul baronilor penali ai propriului partid și, indirect, dar mai cu seamă, în interesul său de a ajunge șef de stat, cu sprijinul lor nemijlocit.
Text publicat în „Puterea a cincea”
