Alexandru PRIPON
Gina (Miriam) Agapie este profesoară de Limba și literatura Română, doctor în filologie – dascăl de vocație, nu de conjunctură –, poetă și prozatoare – de profunzime, nu de exploatare superficială a vorbelor mai mult sau mai puțin meșteșugite. Este membră a Ligii Scriitorilor din România – ca alegere, nu ca necesitate a situării într-o grupare cultural-literară – și interpretă vocal-instrumentală, călăuză pentru atâția copii pe calea spinoasă a portativelor – din pasiune, niciodată contra-cost. Este o persoană care trăiește întru devenire perpetuă, neobosită, neabătută, cu sensibilitate și maturitate a metaforei, așezând întru cuvântul diafan, îndreptat către lumină, întreaga viață, ca ofrandă menită împlinirii. Fragilitatea ființării o contracarează, cumva, prin maturitatea vădită a creației, pe care o dăruiește celor din jur cu generozitatea celui ce se adapă, firesc, din bucuria oferită altora.
Recentul volum al prolificei autoare Gina Agapie, „Cea mai frumoasă declarație de dragoste”, apărut la Editura Serafica, Roman, în 2023, înduplecă alcătuirile specifice prozei într-un colosal poem, cu origini telurice, dar rădăcini adânc înfipte în Ceruri, ca un jurnal alcătuit pe îndelete, sub aripi de înger. Fiecare frază dă impresia metamorfozei în vers, fiecare paragraf pare că își caută atent ritmul și rima, coborând asupra cugetului cititorului cu forța pe care doar cuvintele trăite, nu doar potrivite o au. Este o călătorie pe căile iubirii, vegheată de înțelepciunea și binecuvântarea divină, însă nu oricum, ci însoțită de frământarea și strădania – specific umane – de a înțelege de unde venim și pe unde, către ce hotar mergem, întâmpinați de atâtea prilejuri de a renunța, încât întreaga noastră existență pare a sta la umbra unui mare semn de întrebare. Este acel inevitabil moment în care simțim că ne lipsește forța de a gestiona nepătrunsa negură a trăirii, pe care îl descrie autoarea, simplu și complex, în egală măsură: „Viața este frumoasă, dar este și complicată. Ea trece repede, ca un gând. În meditațiile zilnice, chiar dacă nu obișnuim să le facem riguros, ne întrebăm cum ne raportăm la cei din jur, ce menire avem pe acest pământ și cum să acționăm, ca parcursul existenței să capete acel sens înscris pentru noi, din veșnicie”.
Această carte îmi aduce aminte, straniu, de Gabriel Garcia Marquez, de incursiunile lui prin străfundurile ființei umane, cu pretextul neverosimil al povestirii unor momente atemporale. „Cea mai frumoasă declarație de dragoste” construiește un eșafodaj teologic bine documentat, descrie chipuri de îngeri și gestica lor neomenească, înfățișează gânduri înălțate, în palme tremurânde, către Dumnezeu, dar, pe fundal, întreține focul de nestins al suferinței, al popasului mult prea îndelungat întru iubirea eșuată nemeritat – nedumerire și supliciu – pe o faleză bizar amenajată la malul miticului râu Styx. „Ploua. Îngerul meu plângea pentru ca lacrimile lui să aducă fecunditate pământului din sufletul meu? Sau dorea să mă avertizeze că la miezul nopții este cazul să mă trezesc și să mă las purtată pe un tărâm bătrân și înțelept al conștientizării dragostei și al inspirației. Să fac din slăbiciunea mea o putere?”.
Are o forță deosebită acest volum. Forța de a ridica și a doborî înțelesurile prin metafore aparent ușor de deslușit, dar încrustate, de fapt, în privirea nestinsă a sublimului. Referințele biblice, parcursul printre persoane și personaje, zborul printre adâncimi și prăvălirea către înălțimi, toate alcătuiesc un cifru complex, dedicat unui singur, inevitabil final: acela de a pătrunde în sufletul scriitoarei, de a culege iubirea, floare cu floare, de pe un uriaș câmp lovit de furtuni, mângâiat de soare, așezat la îndemâna celei mai simple atingeri, ce a lui Dumnezeu.
Cu o simulată ingenuitate a autorului experimentat, doamna Gina Agapie pare să nu înțeleagă rostul trăirilor complicate zugrăvite în carte, le expune criptic, le comentează exhaustiv, le presară cu metafore dintr-un Vechi Testament pe care îl lecturează atent odată cu tine, cititorul, le învăluie în mistica desăvârșită nou-testamentară, le așază pe treptele împlinirii întru cădere, mirare, urmare… Și, până să înțelegi ce se întâmplă, empatizezi cu autoarea, începi să îi trăiești viața, să îi percepi acut sentimentele și să îți zidești în cuget întrebări fabuloase, al căror răspuns este lung cât o viață de om: „An de an, participasem la minunea Învierii. Ce atitudine aș avea dacă Iisus ar trăi concret alături de mine? Mi-aș putea schimba viața într-o liturghie continuă? Sau I-aș cere Domnului să plece, silindu-L să se întoarcă în icoană, să redevină chip zugrăvit pe peretele bisericii?”.
Apoi, după ce pătrunzi pe acel meleag al iubirii acute, dar, cumva, dezlumite, descoperi profunzimea trăirii, pășind de la contemplarea abia conștientă la existența când zbuciumată, când liniștită, care precedă contopirea celor două lumi: cea a erosului și cea a Logosului, într-un spațiu incomparabil cu orice am putea experimenta pe această lume. „Dragoste, ne atingi! Tăcerea ne-o cumințești, iar buzelor le ceri să șoptească același adevăr. Dragoste, ne deslușești! Ne atragi într-o călătorie nesfârșită, ne cufunzi în roua secretelor și învălui fiecare inimă în sfințenie. Colorezi fiecare moment cu simplul tău răsărit de soare!”, conchide autoarea, deschizându-ne ochii, la un final de călătorie. Căci aici, în proza cu sclipiri lirice a Ginei Agapie, nimic nu este simplu, norii se adună, dar soarele răsare întotdeauna, luminând până la nedeplină lămurire „Cea mai frumoasă declarație de dragoste”…
