Alexandru PRIPON
Lumea în care trăim pare, prea adesea, prea ușor, supusă facilului. Ca niciodată în istoria omenirii, avem acces la atât de multe, cu atât de puțin efort. O simplă apăsare de buton, un clic de mouse ori o atingere a ecranului ne aduc în stricta proximitate mai tot ce ne-am dorit, iar omul a devenit, din artizan muncitor, un „zeu” nedeclarat ca atare, căruia i se îndeplinesc fără șovăială poftele.
Și tocmai acest progres, apogeul dezvoltării umane de până acum, ne aduce într-o situație nefericită: comoditatea astfel descoperită și pusă la dispoziția oricui se transformă, încet, în lene. Dacă am fi nevoiți să îndeplinim anumite sarcini așa cum se cade, ne-am dezvolta abilități și ne-am descoperi tendințe ori veleități – până la pasiuni mistuitoare. Simplu, firesc, omenește, până la urmă. Așa, însă, navigăm monoton pe ape stătătoare, fericiți că depindem, atât fizic, cât și intelectual, de uneltele care încep să ni se substituie, insidios, până la deplina înlocuire. Neomenește…
Copiii noștri au telefoane smart, cu acces la internet și aplicații tot mai complexe. Inteligența artificială (Chat GPT, Gemini, Copilot etc.) le este mereu la îndemână, iar ei au învățat să o utilizeze în mai toate domeniile, de la teme până la teste sau banale răspunsuri în clasă. Un tânăr îmi spunea că are mulți colegi dependenți de această unealtă perfidă, elevi care deja nu mai pot efectua nici măcar o operație simplă de înmulțire sau împărțire, nu mai izbutesc să scrie o compunere de câteva rânduri, ci îi solicită asistentului virtual să „presteze”, apoi își asumă rezultatul, liniștiți, fără a vedea vreo problemă aici. Nu știu dacă, deocamdată, este vorba despre putință ori despre voință, cert e că inteligența artificială, seducătoare și aparent atotștiutoare, pare dispusă, astăzi, să înlocuiască – sub aparența unui ajutor dezinteresat – inteligența umană. Depinde numai de noi să îi stabilim, cât mai curând, granițe morale, lucru abia posibil mai târziu (prea târziu), când noile generații ar putea fi complet dependente de sprijinul neuman.
Fără efort, fără imaginație, fără perspective reale, ne putem afunda într-o (mult spus) mediocritate pestilentă, ne putem îndrepta spre o cumplită, barbară dezumanizare. Una este să utilizăm uneltele digitale specifice contemporaneității pentru calcule complicate, menite unor proiecte colosale, sau pentru compilarea datelor importante în vederea unor concluzii necesare devenirii umane. Alta este să le folosim la fiecare pas, pentru orice mărunțișuri, pierzându-ne puterea de a crea în favoarea unei subzistențe inițial confortabile.
„Scrie un articol privitor la pericolele inteligenței artificiale”, i-am cerut, nepoliticos, unui asistent AI. Binevoitor și lipsit de ranchiună, acesta mi-a răspuns că „dezvoltarea accelerată a inteligenței artificiale în 2025 aduce beneficii imense, dar și provocări etice și de securitate fără precedent. De la dezinformare la automatizarea forței de muncă, riscurile necesită o reglementare strictă și o înțelegere profundă”. Frumos, elegant, impersonal. Așa cum am văzut că se prezintă unele texte, pe câteva site-uri autointitulate de știri. O coincidență, sunt convins. Mai departe, însă, asistentul neuman a vorbit despre orice altceva, în afară de partea morală – sau etică, dacă doriți. Nu mi-a explicat în ce măsură este sau nu în regulă ca omul să preia, pornind de la o simplă idee, formulări ample și dezvoltări complexe de subiect, trecându-și numele sub textul generat, de parcă i s-ar cuveni.
Până acum ceva vreme, copierea și asumarea unor fragmente sau a unei lucrări întregi, fără indicarea sursei, constituia, fără doar și poate, un plagiat. Astăzi, când nici măcar softurile menite detectării conținutului generat de AI nu izbutesc să facă față „dezvoltării accelerate a inteligenței artificiale” (formularea îi aparține, după cum puteți observa, acesteia din urmă), cum mai putem defini plagiatul? Și cum îl mai putem descoperi?
„Adaugă aparat critic”, i-am cerut asistentului captiv într-un computer precum djinul celor 1001 de nopți într-o sticlă. Inutil să vă spun că mi-a oferit note de subsol, alături de bibliografie și referințe, iar textul generat era chiar bun. Necruțător, am adăugat: „Este moral să semnezi cu numele tău textele generate de AI?”. Răspunsul a fost că „problema moralității semnării cu nume propriu a unui text generat de Inteligența Artificială este una dintre cele mai dezbătute teme etice în 2025. Răspunsul depinde de gradul de contribuție umană și de contextul în care este publicat textul”. Mai departe, au apărut noțiuni ca „integritate”, „autenticitate”, „co-autorat” și „argumentul pro-semnătură”, apoi am aflat un lucru interesant: „În jurnalism și literatură, transparența este esențială. Multe publicații cer acum o notă de subsol care să precizeze: <Acest articol a fost redactat cu asistența inteligenței artificiale>”. Oare?
Închei abrupt, fără note de subsol, spunându-vă că am citit poezii și eseuri bine scrise de AI. Gândurile profunde (aparent) și aducerile din condei istețe nici nu lăsau să se bănuiască o „înțelepciune colectivă”, deloc umană, pusă la treabă cu scopul disimulării. Am ascultat melodii interesante create de AI, beneficiind de interpretări năucitoare (un tenor, un contratenor și o soprană cu „voci” fabuloase, aparent deloc artificiale, și instrumente „mânuite” cu măiestrie). Am privit imagini, inclusiv „picturi” și „desene naive”, impecabile. Fără autor, fără semnătură. Disponibile, până la urmă, pentru oricine vrea să pară, fără a fi. Cine și cât de ușor poate proba autenticitatea? Lucrurile merg mai departe, prea departe, repede, iar noi nu cred că suntem pregătiți pentru o lume în care să fim numai spectatorii propriei vieți, trăitori doar cu numele, sub soarele calp al facilului. Neomenește…
