Sub semnul bucuriei: Buzăul lui Marghiloman

Alexandru PRIPON

BZM Fest (cel puțin prima seară, 11 iulie) m-a determinat să îmi încalc un vechi principiu: de a nu lăuda autoritățile, chiar și pentru organizarea, fie ea și impecabilă, a unui eveniment.

Am ajuns la Parcul Marghiloman după insistențele fiicei mele. Decât să dezamăgesc o adolescentă abia ieșită din nisipurile mișcătoare ale Evaluării naționale, mai bine să îmi fac curaj și să pășesc printre spectatorii la o serie de concerte, mi-am zis. Am descoperit acolo că spațiul destinat manifestării este unul generos, cu porțiuni bine delimitate pentru concertele propriu-zise, dar și pentru simpla ședere în parc, alături de prieteni, pentru standurile unde se vând diverse produse alimentare și nu numai. Sincer, părea o mică lume ruptă de lume, unde codul roșu de caniculă nu exista, iar zvonurile ușor întunecate despre viața de zi cu zi erau lovite de acea dulce caducitate a evadării printre prieteni. O lume în care am mai trăit, acum mult timp, până să dispară sub negurile cotidiene.

Pe bănci, dincolo de zona scenei, bunici și copii, tineri – mulți, mulți tineri –, persoane fără vârstă, fără griji, stăteau și discutau, afișând ceva ce nu am mai văzut de mult, cel puțin nu într-un mod cu adevărat generalizat: zâmbete. Zâmbete liniștite, cuminți, generoase, ca în vremuri care au trecut, fără a lăsa vreo șansă prezentului. Oamenii se bucurau, pur și simplu, că există, ascultând (sau nu) fie muzica din zona concertelor, fie melodiile calme de la foișor. Persoane cu personalități firesc disparate făceau parte dintr-o comunitate frumoasă, înjghebată ad-hoc și unită prin surâsul unei festivități cum, sincer, nu am mai văzut de tare mult timp.

M-am simțit bătrân atunci când au cântat niște adolescenți talentați și ușor răzvrătiți din Republica Moldova („Satoshi”, îmi suflă fiica mea, iar solistul are 25 de ani, deci nu e adolescent; am greșit, așadar, însă nu revin asupra celor de mai sus), dar și când tinerii din jur strigau fericiți la melodiile unui rapper mascat („Killafonic”, îmi susură iarăși reprezentanta noii generații). Am ascultat cu plăcere melodiile unei îndrăgite soliste, foarte la modă și pe bună dreptate (Irina Rimes, știu, am spus repede, spre a evita intervenția domnișoarei mele atotștiutoare), mai ales că piesele ultracunoscute aveau un acompaniament plăcut, ușor diferit de varianta înregistrată în studio, asemănător trupelor de rock, eliminând, așadar, „banda” pusă pe fundal.

M-am simțit postadolescent atunci când am văzut, în primele rânduri, persoane ajunse la o vârstă înaintată, încântate și de fondul sonor, și de vecinătățile juvenile ușor gălăgioase. Dar, mai ales, m-am simțit copil atunci când am regăsit, pe alei, pe la standuri și prin public, prieteni vechi și cunoștințe dragi, răspunzând prezent unui apel la bucurie. Pentru că despre asta este BZM Fest: despre bucurie, nu despre muzică, neapărat, ori despre distracție. Cei care au fost, cei care sunt și cei care vor fi apar uniți, acolo, prin zâmbet și ieșire din (a)normalitatea cotidiană.

Prin acest text am vrut doar să vă explic, poate prea pe scurt și neconvingător, de ce simt nevoia să felicit responsabilii Primăriei municipiului Buzău și Centrului Cultural Marghiloman pentru organizarea unei festivități a zâmbetului, a bucuriei sincere, a frumoasei și bunei reîntâlniri. Deoarece într-o lume strâmbă, morocănoasă, temătoare când privește spre viitor, aceste instituții, alături de alți parteneri, au dat naștere unei efervescențe minunate, menite să unească și să împlinească idei și cuvinte sub semnul unei atât de frumoase normalități a firescului împreună, fie și cu acest pretext muzical, în locul care poartă numele marelui lord al Buzăului, Alexandru Marghiloman. Acolo unde am descoperit că ajungem și rămânem noi, sub semnul bucuriei.