Cultură

Șlefuitorii de cuvinte – Păstorel TEODOREANU

Alexandru Osvald Teo­doreanu, care a intrat în istoria literaturii cu pseu­donimul Păstorel Teodorea­nu, s-a născut la Dorohoi în 30 iulie 1894. El a fost poet, prozator, publicist, avocat, gastronom, iubitor de vinuri, un mare epigramist și un reprezentant de seamă al boemei ieșene și bucureș­tene. Tatăl său a fost avocat, mama pianistă, iar un frate mai mic, Ionel Teodoreanu, a devenit un prozator de succes.

Păstorel, numit astfel printr-o glumă a tatălui său, a absolvit Liceul Internat din Iași și Școala de Artilerie din București, după care a plecat pe frontul Primului Război Mondial, de unde se întoarce de două ori rănit, fiind recompensat cu distincții militare. După demobilizare a urmat Facultatea de Drept din Iași, fiind licențiat. Profesia a practicat-o aproa­pe zece ani, după care se dedică exclusiv scrisului: a făcut publicistică literară și politică, a scris cronici gastronomice, piese și monologuri teatrale, schițe, nuvele, povestiri și versuri.

Prima sa apariție în presă s-a consemnat în săptămânalul „Capitala” a lui Ion Th. Florescu. Din acel moment, are apariții frecvente în multe reviste, precum „Viața românească”, „Versuri și proză”, „Înse­m­ne literare”, „Contemporanul”, „România literară”, „Revista Fundațiilor Regale” și multe altele. A debutat editorial în anul 1928 cu volumul „Trei fabule”. În același an publică romanul „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, pe care George Călinescu l-a asemuit cu „Gargantua și Pantagruel”. Anul 1930 i-a adus apariția a două volume de epigrame: „Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai” și „Vin și apă”, trei cărți de proză – „Mici satisfacții”, „Un porc de câne” și „Bercu Leibovici” – și două volume de publicistică sub genericul „Tămâie și otravă”.

În conștiința publicului a rămas ca cel mai mare epigramist român. Se spune că parte din lucrările sale au circulat și oral, iar în perioada comunistă, clandestin. Se mai spune, fără argumente solide, că unele texte, mai mult vulgare, i-ar fi aparținut. Păstorel a fost un mare gurmand și un mare iubitor al licorilor bahice, calități pe care le-a folosit în arta gastronomică și cea oenologică. În acest sens a scris și publicat lucrări specifice acestor profesii. A fost recompensat de către Academia Română în anul 1928 și de către Societatea Scriitorilor Români în anul 1937.

După 1947 a suferit multe represalii deoarece ar fi susținut, prin articole, regimul Antonescu, războiul antisovietic, dar și pentru o epigramă pe seama rede­numirii Bulevardului Bonaparte în Bulevardul Ilie Pintilie, epigramă ce nu se regăsește la dosar. Revine în publicistică în anul 1956, însă în anul 1960, după numeroase percheziții, îi sunt confiscate mai multe manuscrise și mare parte din bi­bliotecă. Urmarea acestor acțiuni: condamnat de Tribunalul Militar București la șase ani de închisoare corecțională. A fost „coleg” de pușcărie cu Constantin Noica și Alexandru Paleologu. Se mai povestește că Mihail Ralea a intervenit la șeful statului de atunci pentru grațiere. Gheorghiu Dej, după ce a văzut dosarul și a citit epigrama, a spus scurt: „Să mai stea!”.

Este grațiat după trei ani. Urmare a regimului concentraționar se îmbolnă­vește grav și nedrept, iar la data de 14 martie 1964 se stinge din viață. Este înmormântat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Delavrancea, deoarece erau rude. Bunul său prieten, Alexandru Paleologu, îl prezenta: „Îmbrăcat extrem de elegant, cu o solemnă ­oratorie, în care se dovedea maestru, ducea o viață de boem, locuia prin hoteluri, avea întâlniri prin toate restaurantele orașului. După zece beri la Capșa, trecea strada la Gambrinus, fosta berărie a lui Caragiale (…) Informat că epigramistul locuia la hotel, Regele Ca­rol al II-lea îi oferă, la etajul întâi al casei Boerescu, de pe strada Orlando, unde era sediul Fundației Regale pentru Literatură și Artă, două odăi și o baie”.

Despre marele epigra­mist circulă foarte multe anecdote. Una dintre ele, care se referă, bineînțeles, la o escapadă bahică, are următoarea desfășurare: „Se povestește că într-o seară, să fi fost pe la miezul nopții, Păstorel a ieșit cherchelit bine de la Athene Palace. În ușă se ciocnește de un individ în uniformă înzorzonată cu epoleți și cu chipiu pe care îl confundă cu portarul. – Na cinci lei și adu-mi un taxi, bolborosește Păstorel. – Domnule, eu nu sunt portar, eu sunt amiral! La care Păstorel, imperturbabil: – Atunci, adu-mi un vapor!”.

Indiferent de ceea ce spun unii sau alții, Păstorel este, poate, cel mai mare epigramist al țării. Deosebit de talentat și prolific, scria inclusiv pe șervețele în lungile întâlniri tematice. El este cel care, chiar și azi, asemenea lui Caragiale, ne înseninează zilele cu adevărurile spuse din societatea noastră, care sunt nepieritoare. Și se vede cu ochiul liber că punctele cardinale nu sunt doar niște repere, niște borne care ne marchează. Înseamnă mult mai mult.

Profesorului său de limba română pe care îl chema Fântânaru și căruia îi cam plăcea să bea

Dacă apa din fântână

S-ar preface-n vin Cotnar,

Aș lăsa limba română

Și m-aș face fântânar.

O să intru în păcat

O să intru în păcat,

Sfinte Doamne, ține-mă!

Pentru vin nu am ficat,

Pentru apă… inimă!

Excepție

Fie Neamț, Chinez, Hindus,

Omul din maimuță vine,

Numai Iorga știm prea bine

Că se trage din Larouse.

Steaua

Câte stele sunt pe cer

Toate pân’ la ziuă pier.

Numai una, ca o proastă,

Șade pe uzina noastră…

Din Craiova pan’ la Iași

Din Craiova pan’ la Iași

Se resimte lipsa sării,

Fi’ndcă cei mai mulți ocnași

Au ajuns la cârma țării.

La venirea rușilor, în 1944

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus și-un tun;

Tunul rus

Și rusul tun!

Unei femei bolnave de varice

Clientei doctorul i-a spus

Să steie c-un picior în sus.

Iar dânsa – adevăr zic vouă!

Așa le ține pe-amân­două!

Reclamă…

Îmi spunea un bețivan,

Rezemat contra perete:

Fetele din Popa Nan

E frumoase, dar nu-i fete!

La restaurantul Uniunii Scriitorilor

Beau băieții harnici

De cu seară-n zori:

Unii sunt paharnici,

Alții turnători.

Unul bea că-i băutor

Unul bea că-i băutor,

Altul bea că-i bestie,

Numai eu, că am umor,

Beau așa, de chestie.

Consolare

Două lucruri mai alină

Al meu chin și a mea boală:

Damigeana când e plină

Și femeia când e goală.

Veronicăi Porumbacu , la apariția versurilor

„O, Europă, te simt în mine/ Te simt adânc în mine!”

Mult stimată Veronică,

Eu credeam c-o ai mai mică,

Dar mărturisirea-ți clară,

Din Gazeta Literară,

Dovedește elocvent

Că în chestia matale

Cu-adâncimi fenomenale

Intră-ntregul continent!

Epitaf

Aici zace Păstorel,

Om ales și spirit fin,

Dacă treceți pe la el,

Nu-l treziți, că cere vin!

Articole similare