Vasko POPA s-a născut în satul Grebenac (în română Grebenaț) în regiunea Voivodina din Serbia de astăzi, la data de 29 iunie 1922, ca Vasile (după alte surse Vas­iliu). A fost un poet sârb de origine română din Banatul sârbesc. Și-a luat prenumele de Vasko, nu neapărat de la echivalentul sârbesc, ci ca urmare a întâlnirii cu poezia lui Gellu Naum, mai concret cu placheta acestuia din anul 1938 „Vasco da Gama”.

După ce a absolvit liceul s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad. Studiile universitare și le-a continuat la Universitatea din București (de medicină, în 1948) și la Viena. În timpul celui de-al doilea război mondial a luptat ca partizan și, după ce a fost capturat, a fost închis în lagărul german din Beèkerek (azi Zrenjanin, Serbia). În anul 1949, la câțiva ani după terminarea războiului, a absolvit Facultatea de Filosofie din Belgrad. Tot din această perioadă datează publicarea primelor poezii în „Revista literară” și în cotidianul „Lupta”.

În perioada 1954 – 1979 a fost redactorul editurii Nolit. Anul 1953 consemnează debutul său editorial cu volumul „Scoarță” (Kora). În perioada ur­mătoare mai publică volumele: „Câmpul fără ­odih­nă” (Nepoèin polje – 1965); „Heaven Secondary” (Spo­redno Nebo – 1968); „Pământul erect” (Uspravna zelmlja- 1972); „Saltul lupului” (Vuèja so – 1975); „Acasă în mijlocul drumului” (Kuæa nasred druma – 1975); „Carne crudă” (Živo meso – 1975) și „Rez” (The Cut – 1981).

A mai fost autorul unor lucrări ce conțin poezii ­po­pulare, povești, proverbe, ghicitori și blesteme adu­nate din literatura populară sârbă. Anul 1972 reprezintă pentru Vasko Popa o bornă importantă. Este ales membru al Academiei sârbe de Științe și Arte, a fondat Municipalitatea Literară Vršac și a creat o bibliotecă de cărți poștale. Anul 1979 îl regăsește printre fondatorii Academiei de Științe și Arte din Voivodina.

Bogata sa activitate li­te­rară a fost recompensată cu numeroase premii. Este primul laureat al premiului Branko pentru poezie (în onoarea poetului Branko Radièeviæ), iar în anul 1957 primește premiul Zmajeva nagrada. În anul 1965 statul austriac îi conferă premiul pentru literatura europeană. A mai primit următoarele premii: în anul 1976 pentru poezie premiul Branko Milikoviæ, în anul 1978 pre­miul pentru Eliberarea Națională a Iugoslaviei, iar în anul 1983 premiul Skender Kulenoviæ. Vasko Popa a murit la data de 5 ianuarie 1991 la Belgrad și este înmormântat pe aleea cetățenilor me­rituoși din noul cimitir din Belgrad. Din anul 1995 municipalitatea orașului Vršac (Vârșeț) a înființat un premiu ce recompensează cea mai bună carte de poezie publicată în limba sârbă. Festivitatea de premiere are loc în ziua de naștere a poetului.

Opera literară a lui Vasko Popa, ce se întinde pe o perioada însemnată, a câștigat „constant în sta­tură și popularitate”. Fără să epateze și să iasă din tipa­rele vremii, Vasko Popa a scris o poezie curată, în preceptele unui modernism succint, bazându-se pe suprarealismul și tradițiile populare sârbești. Nu este de neglijat în poeziile sale nici patriotismul, cel care l-a determinat să lupte alături de partizanii sârbi și care i-a adus întemnițarea într-un lagăr de concentrare. A legat prietenii și a fost tradus în engleză, mexicană, franceză. Criticul literar John Bayley de la Universitatea Oxford a scris că Popa a fost „unul dintre cei mai buni poeți europeni care au scris astăzi”.

Nu sunt de neglijat nici marii autori români care au scris despre literatura acestui poet. Iată câțiva dintre cei care au tradus sau au scris despre poezia sa: Nichita Stănescu, Ioan Flora, Radu Flora, Gellu Naum, Geo Bogza, Veronica Porumbacu, Eugen Simion, Cornel Ungureanu și Marin Sorescu. Marin Sorescu îi face un portret cum numai pana și penelul său reușeau: „Modernist arhaic, avangardist cu măsură care și-a altoit tradiționalismul din sânge cu ultimele cuceriri poetice, tăind, c-o custură, creanga foarte sus și lăsând să înmugurească ceva ca o coroană nouă și minunată: poezia susnumitului Vasko Popa, cetățean al Vâr­șețului și al lumii”. Nu s-ar mai putea spune prea multe după acești magicieni ai cuvântului.

Amuzanta taină

Abia de prinde-a amurgi

În cârciuma ce se află pe drumul

spre Iablonevo

Vin groparii din Vârșeț

Hohotind încă din pra­gul ușii

Cer solidari doi metri de vin

Și crâșmarul umple paharele

Aranjându-le în cruce pe masă

Pe această masă de un metru lățime

și un metru lungime

Împreună cu dânșii și eu

Beau cu ochii

Amuzanta lor taină

Lecția de poezie

Stăm pe o bancă albă

Lângă bustul poetului Lenau

Ne sărutăm

Și printre altele

Vorbim despre versuri

Vorbim despre versuri

Și printre altele ne sărutăm

În vremea asta poetul privește

prin noi undeva

Privește prin banca albă

Prin pietrișul aleii

Și tace minunat

Cu minunatele sale buze de bronz

În parcul municipal din Vârșeț

Încetul cu încetul mă familiarizez

Cu adevărata esență a poeziei

În satul străbunilor

Cineva îmi cuprinde umerii

Altcineva mă privește lupește

Un altul își scoate pălăria

Să devină mai vizibil

Fiecare încearcă să afle

Dacă mai știi tu cine sunt eu

Bătrâne și bătrâni necunoscuți

Le atribuie nume flăcăuanilor

Și fetișcanelor din memoria mea

Pe unul din ei l-am întrebat

De mai trăiește și de mai e bogat

Gheorghe Curea

Sunt chiar eu răspunse el

Cu o voce de pe cealaltă lume

Eu îi mângâi obrajii cu palma

Rugându-l din priviri să-mi

spună adevărat

Dacă aș mai fi în viață eu însămi

Constelație terestră

Pe Calea Guduriței la Vârșeț

Trei bătrâni muncitori își beau din sticlă

Berea de seară

În fața magazinului iluminat

Dopurile metalice alcătuiesc

O constelație pe porțiunea de pământ

Dintre trotuar și șosea

Pâlpâie în semiîntuneric

Așteptându-și cititorul în stele

Ieșisem după țigări

Cer și-o sticlă de bere

Căutând un loc și pentru steaua mea

DISTRIBUIȚI
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.