Cultură

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Silvia-Ioana Sofineti

Silvia-Ioana Sofineti este o tânără scriitoare  stabilită la Slobozia după terminarea studiilor universitare. S-a născut la 28 martie 1980 la Râmnicu Sărat. După ce a absolvit școala generală a urmat cursurile Liceelor de Artă din Focșani (anul I) și Buzău. Este licențiată a Facultății de Filologie a Universității București fiind profesor de Limba și li­teratura română la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia.

Este implicată activ în Festivalul-concurs ­națio­nal pentru elevi „Veșnicia s-a născut la sat”, ajuns la a X-a ediție, organizat de Inspectoratul Școlar Județean Ialomița. Din punct de vedere literar s-a făcut remarcată în domeniul criticii literare, debutând în anul 2008 în revista „Oglinda literară”. A mai publicat și publică în revistele „Fereastra”, „Spații culturale”, „Cafeneaua literară”, „Antares” și „Helis”. Editorial a debutat cu volumul „Desculț în mileniul III” (studiu monografic), în anul 2017.

A mai publicat în anul 2018 volumul „Mortul viu”. În afara acestora, Silvia-Ioana Sofineti a mai fost lector, redactor de carte și a realizat grafica interioară la volumele părinților săi, scriitorii Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu, precum și copertele mai multor autori, inclusiv la volumele sale. În poezie a debutat în anul 2018 în revista „Spații culturale”, revistă din al cărui colectiv redacțional face parte din anul 2013. Are în pregătire un volum de versuri inti­tulat provizoriu „Poeme de-o palmă și pisici”.

Lucrările sale au fost citite de mai mulți scriitori și a primit aprecieri pozitive. Printre cei care s-au pronunțat îi amintesc pe Tudor Cicu, Titi Damian, Mihaela Meravei, Camelia Manuela Sava, Cristina Ștefan, Stan V. Cristea și subsemnatul. A participat și participă la concursuri literare din multe zone ale țării. Până acum a primit următoarele premii: Premiul al II-lea și Premiul revistei „Hyperion” la Festivalul – Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII” (Bacău, 2018, secțiunea poezie), Premiul al III-lea la Festivalul Național de Creație Literară „Alexandru Macedonski” (București, 2019) și Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna” (Tulcea, 2019).

Camelia Manuela Sava scria despre volumul „Mortul viu”, printre altele, următoarele: „Silvia-Ioana Sofineti nu este la prima apariție editorială, ea are cronici literare și colaborează cu reviste de acest gen, cercetând domenii literare mai puțin abordate, mai mult decât atât, în ultima vreme a debutat și cu poezie, fiind un talent remarcat. Secretar al revistei «Spații culturale», spirit sensibil, artistic, trăind într-o familie de scriitori consacrați, unde s-a format ca literat, ea este autoarea unei cercetări extrem de interesante, atât ca titlu (oximoronic) – Mortul Viu – cât și ca temă (vampirul ca personaj li­te­rar și de film)”.

După părerea mea ne aflăm în fața unui talent autentic și nu trebuie să ne mirăm. Cronicile sale li­te­rare, cele două volume publicate și poeziile pe care am reușit să i le citesc prin diferite reviste arată o maturitate în abordare, o rigoare deosebită, o cultură literară pe care o pune în valoare și o intuiție în a înțelege subtilitățile autorilor pe care îi recenzează, iar în poezie sensibilitatea de care vorbea Camelia Manuela Sava o ajută să transpună emoțiile actului de creație în imagini și mesaje sublime. Ea vine și cu o zestre genetică deloc de neglijat. Iată numai câteva motive pentru care o prezint astăzi.

ioanid

tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan.

îl găsesc mereu acolo

printre straturi de roci

pe sub spicele de grâu răscopt

printre caii câmpiei.

e mereu alături de ioanid

prietenul său imaginar

căruia îi povestește tot ce nu a trăit

toți anii de navetă casă serviciu

pe dunga orizontului

între nord și sud și retur.

ioanid îl ascultă și tace

apoi scrie mici poeme cu degetul

pe geamul aburit al trenului, iarna.

vara merge cu tatăl meu

printre cai, spice și roci

ascultând nepovestitul.

felină

sub umbrela roșie stă o pisică neagră.

nu face nimic

doar mișcă leneș din coadă.

întoarce privirea goală spre scările sparte

părând să aleagă între a sta și a pleca.

ajunsă lângă ea, mă uit în ochii galbeni

și găsesc soarele

deși ploaia mi-a ajuns până în suflet.

ridic pisica în brațe

mi se întinde pe șira spinării

până devenim una și aceeași

o pată neagră sub o umbrelă roșie

într-o zi ploioasă

lângă niște scări sparte

care nu duc nici sus, nici jos.

ivire

din podul palmei cresc ramuri

se împletesc în aer

nasc frunze și idei

ascultă glasul vântului

separă sunetele păsă­rilor

de gândurile oamenilor pe care le

combină cu nemărgi­nirea

iscând poeme nu mai lungi

de o palmă.

rucsacul roz

un călugăr cu rucsac roz îți taie calea

vorbește la telefon pe trecerea de pietoni

despre cele sfinte poate.

îți rămâne întipărit în minte rozul

ca o notă disonantă între culorile toamnei

o pată pe retină persistă după ce închizi ochii

roz roz roz

te obsedează rucsacul roz.

intri în primul magazin de rechizite școlare

și ceri un rucsac roz, dar să fie foarte roz.

vânzătoarea se uită mirată la tine

te întreabă dacă îl cumperi pentru cineva

îi spui că vrei doar să-l simți

și să urli este!

nu-și mai bate capul cu tine

te lasă să admiri

temându-se să nu te apuci de urlat.

tu taci, însă, pipăind țesătura

și înțelegi de ce călugărul nu putea avea

un rucsac de altă culoare.

selfie cu bacovia

acasă la bacovia este un cer de plumb

din care pică alene câte un strop

pe placheta de pe zid care te anunță

că aici a trăit și a murit la un moment dat.

în holul de la intrare te întâmpină un ecran

pe care curg imagini legate sau nu de

viața poetului.

vizavi, pe același hol, un bust de bronz.

te plimbi însoțit de o doamnă drăguță

care îți spune din când în când

aici a scris, aici a dormit, dincolo citea…

în aer se simte parfum de mir

răspândit de o lumânare adusă de la ierusalim.

te faci că vrei să mai vezi o dată

nu știu ce

alergi spre hol și te postezi în fața bustului

scoți telefonul și faci

un selfie cu bacovia, numai bun de

pus pe facebook într-o zi ploioasă.

natură statică

țurțurii crengilor ți se înfig în oase

țintuindu-te de trunchi

tu și copacul deveniți una

întru privegherea iernii

care arde pământul

rezoluție

anul ăsta vreau  să fiu altul

fără golul din suflet de până acum

îmi spui în timp ce te uiți spre lac.

pe malul lui sunt pete de nămol

a plouat azi-noapte

au ieșit zânele la zvântat

și au lăsat urme de pași

până spre pădure.

și cu ce umpli golul

te întreb dintre bețele de stuf.

cu nori, probabil, și cu frunze

altceva nu văd ce aș putea pune în loc.

îmi răsună ecoul între coaste

și nu mai suport.

împăiază-mă, fă-mi ceva să mă simt plin.

 

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker