Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Silvia-Ioana Sofineti
Silvia-Ioana Sofineti este o tânără scriitoare stabilită la Slobozia după terminarea studiilor universitare. S-a născut la 28 martie 1980 la Râmnicu Sărat. După ce a absolvit școala generală a urmat cursurile Liceelor de Artă din Focșani (anul I) și Buzău. Este licențiată a Facultății de Filologie a Universității București fiind profesor de Limba și literatura română la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia.
Este implicată activ în Festivalul-concurs național pentru elevi „Veșnicia s-a născut la sat”, ajuns la a X-a ediție, organizat de Inspectoratul Școlar Județean Ialomița. Din punct de vedere literar s-a făcut remarcată în domeniul criticii literare, debutând în anul 2008 în revista „Oglinda literară”. A mai publicat și publică în revistele „Fereastra”, „Spații culturale”, „Cafeneaua literară”, „Antares” și „Helis”. Editorial a debutat cu volumul „Desculț în mileniul III” (studiu monografic), în anul 2017.
A mai publicat în anul 2018 volumul „Mortul viu”. În afara acestora, Silvia-Ioana Sofineti a mai fost lector, redactor de carte și a realizat grafica interioară la volumele părinților săi, scriitorii Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu, precum și copertele mai multor autori, inclusiv la volumele sale. În poezie a debutat în anul 2018 în revista „Spații culturale”, revistă din al cărui colectiv redacțional face parte din anul 2013. Are în pregătire un volum de versuri intitulat provizoriu „Poeme de-o palmă și pisici”.
Lucrările sale au fost citite de mai mulți scriitori și a primit aprecieri pozitive. Printre cei care s-au pronunțat îi amintesc pe Tudor Cicu, Titi Damian, Mihaela Meravei, Camelia Manuela Sava, Cristina Ștefan, Stan V. Cristea și subsemnatul. A participat și participă la concursuri literare din multe zone ale țării. Până acum a primit următoarele premii: Premiul al II-lea și Premiul revistei „Hyperion” la Festivalul – Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII” (Bacău, 2018, secțiunea poezie), Premiul al III-lea la Festivalul Național de Creație Literară „Alexandru Macedonski” (București, 2019) și Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna” (Tulcea, 2019).
Camelia Manuela Sava scria despre volumul „Mortul viu”, printre altele, următoarele: „Silvia-Ioana Sofineti nu este la prima apariție editorială, ea are cronici literare și colaborează cu reviste de acest gen, cercetând domenii literare mai puțin abordate, mai mult decât atât, în ultima vreme a debutat și cu poezie, fiind un talent remarcat. Secretar al revistei «Spații culturale», spirit sensibil, artistic, trăind într-o familie de scriitori consacrați, unde s-a format ca literat, ea este autoarea unei cercetări extrem de interesante, atât ca titlu (oximoronic) – Mortul Viu – cât și ca temă (vampirul ca personaj literar și de film)”.
După părerea mea ne aflăm în fața unui talent autentic și nu trebuie să ne mirăm. Cronicile sale literare, cele două volume publicate și poeziile pe care am reușit să i le citesc prin diferite reviste arată o maturitate în abordare, o rigoare deosebită, o cultură literară pe care o pune în valoare și o intuiție în a înțelege subtilitățile autorilor pe care îi recenzează, iar în poezie sensibilitatea de care vorbea Camelia Manuela Sava o ajută să transpună emoțiile actului de creație în imagini și mesaje sublime. Ea vine și cu o zestre genetică deloc de neglijat. Iată numai câteva motive pentru care o prezint astăzi.
ioanid
tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan.
îl găsesc mereu acolo
printre straturi de roci
pe sub spicele de grâu răscopt
printre caii câmpiei.
e mereu alături de ioanid
prietenul său imaginar
căruia îi povestește tot ce nu a trăit
toți anii de navetă casă serviciu
pe dunga orizontului
între nord și sud și retur.
ioanid îl ascultă și tace
apoi scrie mici poeme cu degetul
pe geamul aburit al trenului, iarna.
vara merge cu tatăl meu
printre cai, spice și roci
ascultând nepovestitul.
felină
sub umbrela roșie stă o pisică neagră.
nu face nimic
doar mișcă leneș din coadă.
întoarce privirea goală spre scările sparte
părând să aleagă între a sta și a pleca.
ajunsă lângă ea, mă uit în ochii galbeni
și găsesc soarele
deși ploaia mi-a ajuns până în suflet.
ridic pisica în brațe
mi se întinde pe șira spinării
până devenim una și aceeași
o pată neagră sub o umbrelă roșie
într-o zi ploioasă
lângă niște scări sparte
care nu duc nici sus, nici jos.
ivire
din podul palmei cresc ramuri
se împletesc în aer
nasc frunze și idei
ascultă glasul vântului
separă sunetele păsărilor
de gândurile oamenilor pe care le
combină cu nemărginirea
iscând poeme nu mai lungi
de o palmă.
rucsacul roz
un călugăr cu rucsac roz îți taie calea
vorbește la telefon pe trecerea de pietoni
despre cele sfinte poate.
îți rămâne întipărit în minte rozul
ca o notă disonantă între culorile toamnei
o pată pe retină persistă după ce închizi ochii
roz roz roz
te obsedează rucsacul roz.
intri în primul magazin de rechizite școlare
și ceri un rucsac roz, dar să fie foarte roz.
vânzătoarea se uită mirată la tine
te întreabă dacă îl cumperi pentru cineva
îi spui că vrei doar să-l simți
și să urli este!
nu-și mai bate capul cu tine
te lasă să admiri
temându-se să nu te apuci de urlat.
tu taci, însă, pipăind țesătura
și înțelegi de ce călugărul nu putea avea
un rucsac de altă culoare.
selfie cu bacovia
acasă la bacovia este un cer de plumb
din care pică alene câte un strop
pe placheta de pe zid care te anunță
că aici a trăit și a murit la un moment dat.
în holul de la intrare te întâmpină un ecran
pe care curg imagini legate sau nu de
viața poetului.
vizavi, pe același hol, un bust de bronz.
te plimbi însoțit de o doamnă drăguță
care îți spune din când în când
aici a scris, aici a dormit, dincolo citea…
în aer se simte parfum de mir
răspândit de o lumânare adusă de la ierusalim.
te faci că vrei să mai vezi o dată
nu știu ce
alergi spre hol și te postezi în fața bustului
scoți telefonul și faci
un selfie cu bacovia, numai bun de
pus pe facebook într-o zi ploioasă.
natură statică
țurțurii crengilor ți se înfig în oase
țintuindu-te de trunchi
tu și copacul deveniți una
întru privegherea iernii
care arde pământul
rezoluție
anul ăsta vreau să fiu altul
fără golul din suflet de până acum
îmi spui în timp ce te uiți spre lac.
pe malul lui sunt pete de nămol
a plouat azi-noapte
au ieșit zânele la zvântat
și au lăsat urme de pași
până spre pădure.
și cu ce umpli golul
te întreb dintre bețele de stuf.
cu nori, probabil, și cu frunze
altceva nu văd ce aș putea pune în loc.
îmi răsună ecoul între coaste
și nu mai suport.
împăiază-mă, fă-mi ceva să mă simt plin.