Paul Celan este pseudonimul lui Paul Peisah Antschel și este considerat unul dintre marii poeți ai lumii. El s-a născut la data de 23 noiembrie 1920 la Cernăuți, Regatul României, într-o familie germanofonă de evrei ortodocși. Mai este cunoscut ca traducător și eseist. A scris în limba germană și a tradus în această limbă autori români, portughezi, ruși, englezi și francezi, iar din germană a tradus în românește parte din scrierile lui Franz Kafka.
A fost înscris pentru prima dată la o școală de limbă ebraică din Cernăuți. Limba germană era cea care se vorbea în familie, iar româna a învățat-o de la amicii de joacă. Nefiind primit la studii universitare în București și Viena, decide, în anul 1938, să meargă la Paris la un unchi de-al său. Începe să studieze medicina la Tours, dar după un an abandonează și se întoarce la Cernăuți. Este admis la Universitatea din oraș, la secția literatură și limbi romanice.
Odată cu ocuparea Bucovinei și Basarabiei de către sovietici, viața în Cernăuți devine foarte grea. Nu se schimbă nimic nici după preluarea de către români a acestor teritorii, în iunie 1941. Cu puțin timp ca armata roșie să reocupe orașul, Paul Celan pleacă în grabă și se stabilește la București, traducând în română din literatura rusă. Aici rămâne până în anul 1947. În perioada 1945 – 1947 literatura română era dominată de suprarealism, ce avea să-l acapareze și pe Celan. A fost fascinat de a-și găsi diferite pseudonime sub care a publicat și unele cărți. Cel la care s-a oprit a fost Celan, realizat din anagramarea numelui său de familie.
După cum am observat până acum, nefiind un tip statornic, în anul 1947 se refugiază la Viena unde se împrietenește cu Ingeborg Bachmann care își definitivase de curând teza de doctorat cu disertația despre filosofia lui Martin Heidegger. Nici aici nu a stat mult și anul 1948 îl găsește la Paris, unde publică primul său volum de poeme „Der Sand aus den Urnen” („Nisipul din urne”). Această permanentă stare a fost determinată de tragediile din familie. Părinții săi au murit într-un lagăr din Transnistria, iar unchiul său care l-a ajutat în prima perioadă pariziană a sfârșit în lagărul de la Auschwitz.
La Paris avea să-și găsească o anumită liniște. În anul 1952 se căsătorește cu graficiana Gisèle Lestrange după o prietenie de aproape doi ani. Cei doi, timp de 19 ani, își scriu peste 700 de scrisori în care se resimte stilul lui Kafka. El a mai purtat o corespondență celebră cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură. După ce a obținut postul de profesor de germană la École Normale Supérieure va continua activitatea de traducător. În anul 1955 a fost naturalizat cetățean francez.
Primul său poem a fost dedicat mamei sale, „De ziua mamei” și a apărut în anul 1938. În perioada a doua pariziană publică mai multe volume de versuri, toate în lumba germană: „Mohn und Gedächtnis” („Macii și amintirile” – 1952), „Von Schwelle zu Schwelle” („Din prag în prag” – 1955), „Sprachgitter” („Vorbirea-grilă” – 1959), „Die Niemandsrose” („Trandafirul nimănui” – 1963), „Atemwende” („Respirație-întoarcere” – 1967), „Fadensonnen” („Sori împletiți” – 1968) și „Lichtzwang” („Lumină – impuls” – 1970). Când se părea că totul este în ordine cu viața sa, Paul Celan recurge la un gest extrem și inexplicabil: se sinucide, aruncându-se în Sena de pe un pod, la 20 aprilie 1970. Anul următor îi apare postum volumul „Schneepart” („Zăpadă-parte”).
Editurile din România nu s-au învrednicit să publice din cărțile sale. Au fost traduse și au apărut până acum „Mac și memorie” (versuri, 2006) și „Timp al inimii” (2010). Din biografia lui Paul Celan aflăm că poetul a primit și două distincții: Premiul pentru Literatură al orașului Bremen și Premiul Georg Büchner. Tot de aici mai luăm cunoștință despre faptul că a avut prilejul să-l cunoască pe marele filosof Martin Heidegger, pe care l-a vizitat la căsuța sa din orășelul Todtnauberg, din regiunea Pădurea Neagră.
După cum s-au exprimat unii cunoscători ai creației lui Paul Celan, și le dăm dreptate, „poezia de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu muzica lui Wagner”, acest lucru nu îi știrbește însă cu nimic aureola unui mare poet român de limbă germană și pe care îl așteptăm în librării.
Elogiul depărtării
În izvorul ochilor tăi
freamătă năvoadele pescarilor de pe
Marea Demenței.
În izvorul ochilor tăi
marea își ține făgăduiala.
Aici îmi lepăd eu
o inimă care a zăbovit printre oameni
veșmintele și strălucirea unui jurământ:
Mai negru în negru, sunt și mai gol.
Doar abjurând devin credincios.
Sunt tu când, abia când sunt eu.
În izvorul ochilor tăi
plutesc, la pradă visând.
Un năvod de-un altul se prinde:
ne despărțim îmbrățișați.
În izvorul ochilor tăi
un spânzurat sugrumă ștreangul.
Psalm
Nimeni nu plămădește iarăși din lut,
nimeni nu ne descântă nisipul.
Nimeni,
Slăvit fii, Nimeni.
De dragul tău
visăm înflorirea spre tine.
Nimic
eram, suntem, vom fi,
înflorind vom rămâne
trandafirii nimănui.
Cu sufletul în lumină,
cu urma pustie a nisipului în cer,
cu coroana, înroșită
de aprinsul cuvânt ce-l cântăm
deasupra, o! deasupra
spinului.
Ascultă sirena de ceață
ascultă sirena
cu gura lipită de oglinda ascunsă
îngenuncheat sub stâlpul mândriei
cu mâna pre gratiile coliviei:
oferiți-vă infernului
strigați numele meu,
conduceți-mă la el.
Astăzi și mâine
Așa stau, ca de piatră, în
depărtarea, spre care te-am împins:
Limpezite
de nisipul zborului
cele două
peșteri la marginea de jos a frunții.
Înăuntru întunericul
ochit.
Lovit
de ciocane bătute în tăcere
locul,
unde ochiul aripii m-a atins.
În spate,
adâncită în perete,
treapta,
pe care se ghemuiește amintirea.
Încoace,
se prelinge, dăruită de nopți,
o voce,
din care tu pregătești licoarea.
Cămașa morților
Ce tu țesut-ai din ceva ușor,
eu port în cinstea pietrei.
Când țipetele-n beznă le
trezesc, ele adie.
Adesea, când am a mă bâlbâi,
face uitate falduri,
și cel ce sunt îi iartă
celui care-am fost.
Dar Domnul haldelor
își bate ne’nțeleasa tobă,
și cum un fald cădea,
întunecatul fruntea o-ncrețește.
