Monica Mureşan s-a născut la data de 24 decembrie 1953 la Piteşti şi este poetă, eseistă şi prozatoare. După ce a absolvit Liceul teoretic „Aurel Vlaicu” din Bucureşti în anul 1972, urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, obţinând Diploma de Licenţă cu prof. Alexandru Piru cu lucrarea „Fantasticul în literatura română a secolului XX”.
Debutează cu o poezie în revista liceului „Aripi”. Primul volum, „Vama de ceaţă” (versuri), îi apare în anul 1992 la Editura Excelsior din Bucureşti. Au urmat volumele: „Trecere de pietoni” (versuri, 1996), „Moartea se numeşte Scumpi” (proză, 1996), „Steaua de Murano” (versuri, ediţie bilingvă română-franceză, 2000), „Poeme cu vedere la mare” (versuri, 2001), „Ochiul nopţii” (versuri, 2008), „Femeia la poarta raiului de sticlă” (poem dramatizat, 2009) şi „Povestea copacului Phoenix” (versuri, 2012). Probabil că, între timp, a mai publicat, însă eu despre aceste cărţi am aflat. În afara acestor volume de autor a mai apărut în câteva antologii: „Arca îmblânzitorilor de fantasme” (proză fantastică, 2000), „Cercuri pe apă” (2002), „Orpheon – între tradiţie şi modernitate” (2002), „Regina nopţii” (2004), „Exotice” (2005), „Ipostazele fantasticului contemporan” (2006), „Armonii baroq” (2007), „Antologie Dor de Dor” (2007).
Este o colaboratoare activă la diferite reviste din ţară şi străinătate cu articole, interviuri, eseuri, reportaje, cronică literară şi plastică, umor, portrete şi tablete literare, versuri şi proză. Amintesc câteva: Magazin, Bună ziua, Jertfa, Opinia Publică, Luceafărul (Canada), Mesager, Caţavencu, Destine, Mioriţa noastră (SUA), Sud, Astra, Oglinda literară, Agero (Germania). Mai mulţi literaţi au scris despre poezia sa. Îi amintesc doar pe Aureliu Goci, Ion Rotaru, Mihail Grămescu, Victor Sterom, Victoria Milescu, Geo Călugăru şi Horia Gârbea.
Dintre ei îl voi cita pe Horia Gârbea, care scria: „După moartea lirismului nu ne-a mai rămas nimic memorabil de făcut decât renaşterea lui. Monica Mureşan alege o cale de mijloc între a proclama finalul poeziei moderniste canonice, orfice, vizionare şi reintroducerea ei pe uşa din spate, ba chiar prin ea, asemenea unei fantome care trece fără a se încurca în obstacole solide. Monica Mureşan cultivă colocvialitatea şi ironia, dar le aşează pe un fond de seriozitate şi, uneori chiar de candoare. Când poeta mi-a făcut onoarea să mă consulte asupra ilustraţiei de pe copertă, nu am găsit nimic mai potrivit decât o barcă aşezată pe un ţărm pietros, bucurându-se parcă de priveliştea marină cu mult înainte de momentul pornirii pe mediul lichid. Mi s-a părut o metaforă străvezie pentru felul în care textele sale elaborează scenarii proiective, cu variante, cu continuări şi finaluri deschise, făcând din artă o continuă anticipare a unei stări visate în cele mai mici amănunte”.
Cei care se încumetă astăzi să mai citească poezie nu vor regreta dacă în lecturile lor o vor include şi pe Monica Mureşan, o poetă care are ce să transmită.
Poem optimist
Durerea are miez şi coajă: dacă o sparg
pot ieşi din ea.
Tristeţea e zidul pe care
dacă îl urc
reuşesc să scap.
Ura e un fel de apă adâncă din care
dacă mă ridic la suprafaţă
nu mai pot fi tras îndărăt.
Frica e un incendiu din care
dacă fug
nu mă păleşte.
Gelozia e un zgomot care nu mă asurzeşte
dacă îi murmur
un cântec de leagăn.
Dragoste târzie
… vine câteodată
o dragoste târzie
care te strânge
ca un costum rămas mic
iar tu
încă te minţi că
mai poţi slăbi
că o să-ţi vină bine haina din nou
e ca şi cum poţi reprograma
un vis ce ţi-a plăcut
câteodată se mai întâmplă şi minuni
şi atunci dai de un croitor ce
se pricepe la suflete…
Eşti!
… tu nu eşti
un incurabil romantic
întârziat
eşti un romantic sălbatec
toată lumea ştie
cum stau porumbeii
dar vezi tu vreun pescăruş
să facă aşa ceva
vezi tu vreo pereche de pescăruşi
uniţi
în poarta sărutului?
Tandreţea umbrei
… nu-i aşa că singurătatea
predispune a dor
nu-i aşa că atunci
apare o umbră de sine stătătoare
şi-n locul tău – al cui alter-ego, oare?
ceva alotropic creşte
o alură transparentă
îţi îngenunchează în lipsă
taina
rugăciunea
şi nu-i aşa că uneori devii bolnav
şi nu ştii că de fapt cerşeşti doar sunetul
unei mângâieri?!
ceva din tandreţea târzie a bătrâneţii
reaminteşte că ai fi putut fi
de multe ori copil…
Oglinzi în apă
… adesea în oglinzile din apă
îşi face apariţia o persoană stranie
şi necunoscută
ea te cuprinde familiar în braţe
cu dorul nestăpânit
al revederii cuiva drag
şi-n depărtarea de argint a imaginii
tu respingi precaut şi circumspect
o rece atingere de îngeri
numai dorul persistă
cât o durată de abur.
Poem paranormal
Al treilea ochi îi păzeşte pe ceilalţi doi
de aceea stă închis, pândind nevăzut
Când stângul şi dreptul îl ajută pe om
să-şi vadă un vis împlinit,
cel piramidal vede mai departe
în locul lor
că nu mai vede.
Înseamnă că dorm toţi trei
furaţi de vis.
Sigur că ulterior vinovat va fi numai
omul.
