Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Laura Cozma
De vreo câțiva ani, poetul Laurențiu Belizan a grupat în jurul său câțiva scriitori, cei mai mulți tineri talentați, formând cenaclul „Ante Portas”. Nu mult după aceea au realizat și o revistă care începe să însemne ceva în literatura buzoiană, văduvită pe nedrept de o apariție de mare ținută. Tinerii au început să confirme, unii dintre ei obținând diferite premii la concursurile de gen. În această rubrică, în afara mentorului și a câtorva poeți cu mai multă experiență, am prezentat-o și pe o foarte tânără și talentată poetă din noul val. Este vorba de Simina Maria Sima.
Astăzi doresc să vă prezint o altă tânără poetă, poate la fel de talentată. Laura Cozma, căci despre ea este vorba, s-a născut la data de 30 decembrie 1994 în Buzău. Are studii superioare la Facultatea de litere a Universității București și la Facultatea de Științe Economice a Universității Hyperion. Debutul literar a avut loc în anul 2009 în revista „Aripi” a Școlii „Cpt. Av. Mircea T. Bădulescu” (Școala Gimnazială nr. 1) din Buzău. De atunci a avut apariții în mai multe publicații literare: „Revista Noastră”, „Cartelul metaforelor”, „Parașutiștii”, „Actualitatea buzoiană”, „Oglinda literară”, „Ante Portas”, „Însemne culturale”, „Spații culturale”, „Jurnal de curbură” și în almanahul „Renașterea buzoiană”. Ca orice tânăr, autor și Laura Cozma a participat la numeroase concursuri dedicate tinerilor autori.
Aceste participări s-au soldat în unele cazuri și cu premii. A obținut Premiul Special „Mihai M. Macovei” la Concursul pentru elevi și studenți „V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp” (Buzău, 2013), Premiul Asociației culturale „Renașterea buzoiană” (Buzău, 2013), Premiul Casei de Cultură a Sindicatelor (Buzău, 2014) și Mențiune la secțiunea poezie a Concursului Național de Literatură al revistei „Rețeaua literară” (2019).
Din aceste succinte adnotări și din versurile pe care vi le propun spre lectură, constatăm că Laura Cozma este un tânăr poet talentat și că viitorul este promițător, nu numai pentru ea, dar și pentru literatura buzoiană. Să-i dorim succes.
în translucid
culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi
nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta
catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer
firul translucid pur și simplu nu se mai arată
l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine în drumul spre tine am căzut în gol
pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet
simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită
dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă
tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută
dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte
nu pot nimic nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine
renacimiento
e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice
unul împins în abis
celălalt așteptând absolutul la semafor
ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng
băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă
durerea străpunge bitumul ca un buldozer
Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poți spune despre moarte?
lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el
ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris
azi dimineață pulsul i s-a oprit
acum am văzut lumina pentru prima dată
doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățișare
unicus
simți? ești roata pe care am tras lumina
scrutez cu rea-credință oglinda mării
străina are ochii pictați precum regina egipteană
buzele mușcate până la sânge
s-au îmbătat de trupul tău unicus
și așteaptă războiul lumilor
împletit în fire de dor
când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții
plăsmuiești sânii
iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă
merge spre tine din tine în tine
atunci aș vrea să cred că ești un fel de
Samuel Morse al dragostei
știi? sunt un trup incomplet fără tine
suntem noi înșine doar unul în celălalt
aici
acum
celălalt în unul
pururea
și prosforăm pe Pământ o parte din noi
celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare
doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat
restul e vânare de ziduri
surpare
în taverna cu rafturi de cărți
lumina se agață-n pictograma pereților calzi
iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor
noi două trupuri amputate de sentimente
surpăm vremelnic dragostea
excizând cuvinte unul din altul
până când limbile ceasului se mușcă între ele
vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar
că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene
poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase
sângele irupe creierul meu
când chelnerul îți face cu ochiul
tu nu știi!
tu ești tabloul lumii ascunse
eu doar vopseaua ce i-a dat viață
oare am început să cred?
câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu
alter ego
pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul
din care lacrimile Giocondei se scurg
ea
ieșea uneori din ramă și îl revendica
făceau dragoste până se sfâșia pânza
zâmbetul era mereu altul
și el urca din colțul buzelor ei
într-un alt tablou
îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă
hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură
linia aceea se îngroașă
ca o ceață pe un câmp de război
soldații stau în tranșee în pântecul unei mame
care nu-i dorește
gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical
aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați
viața e un tablou în care vopselurile învață aceeași limbă
recunosc
aș vrea să pot spânzura timpul
să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi
privești
privești
privești
cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin
vino!
pentru tine aș putea fi vasul smălțuit
din care da Vinci încă bea apă
Interesante versurile și prezentarea. Felicitări autoarei și antologatorului. Totuși, unele unități lexicale și aluzii livrești par forțate. Ex. „prosferăm” pentru a dărui sau „Renacimiento”, un titlu care dacă se referă la curentul cultural „Renașterea” ar trebui srcris „Rinascimento” ca în italiană.