Ion Miloş a fost un scriitor român născut în Banatul sârbesc, în localitatea Sutjeska (Sărcia), la data de 16 februarie 1930. A urmat Liceul Român din Vârşeţ, Facultatea de Filosofie din Belgrad şi Facultatea de Litere de la Sorbona. În anul 1959 pleacă în Suedia, unde se căsătoreşte, iar din anul 1964 se stabileşte definitiv la Malmo. Aici va preda franceza, sârbo-croata, suedeza şi româna, timp de treizeci de ani, pentru studenţi străini, la nivel secundar şi universitar.
Acest fapt i-a permis să ajute la răspândirea culturii acestor popoare prin publicarea de antologii de limba română şi de sârbo-croată în Suedia, dar şi literatura suedeză la noi. Printre traducerile scriitorilor români pe care a dorit să-i facă cunoscuţi în spaţiul scandinav se află Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Emil Cioran, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, D.R. Popescu, Augustin Buzura ş.a. În afară de faptul că a fost un excelent traducător, Ion Miloş este şi un poet deosebit ce s-a exprimat în limba română, franceză, suedeză şi sârbo-croată. Numai în limba română a publicat peste 25 volume de versuri, multe din ele la edituri din România, atât înainte de 1989 cât şi după acest reper.
A mai publicat în limbile sârbo-croată, suedeză, macedoneană, engleză şi persană. Debutul său a avut loc în anul 1953 când i s-a publicat volumul „Muguri” (la editura „Lumina” din Vârşeţ).
Despre cărţile de versuri în limba română Virgil Mihaiu adnota: „Este evidentă postura lirică lucidă, detaşată, marcată oarecum de autocenzura sentimentală specifică poeziei promovate, după al doilea război mondial, în ţările de tradiţie neogermanică”. Iar Else Lasker-Schuller conchidea: „Un spirit neoexpresionist planează asupra versurilor sale, cu o viziune totalizatoare blamând desacralizarea, supertehnicizarea anihilatoare, distrugerea tuturor valorilor umane”.
Ultimul volum apărut antum este unul de aforisme şi cugetări, intitulat „Gânduri între da şi nu”. Ion (Jon cum i-au spus suedezii) Miloş avea să părăsească această lume în noaptea de 4 spre 5 decembrie 2015, când s-a stins din viaţă într-un cămin de bătrâni din Lekattens (Malmö), oraşul care l-a adoptat fără rezerve. Ion Miloş l-a propus pe filosoful Emil Cioran pentru premiul Nobel, însă acesta a refuzat să se facă demersurile necesare.
Şi pentru că veni vorba de premiul Nobel, o altă întâmplare îl are ca erou pe Ion Miloş. Marin Sorescu a fost propus pentru premiul Nobel în două rânduri: 1983 şi 1992. La Comitetul de decernare a premiului s-a primit o scrisoare din România, un denunţ ordinar, care îl demasca pe Marin Sorescu ca având multe păcate de ordin moral şi politic. Un membru al Comitetului l-a invitat pe Ion Miloş la o discuţie lămuritoare. Ei, suedezii, nu s-au mai întâlnit cu o asemenea situaţie de neînţeles prin care un scriitor român (sau trei) le solicită ca un scriitor român să nu ia premiul Nobel. Miloş l-a sfătuit să nu arate scrisoarea şi celorlalţi membri sau presei deoarece scriitorii români nu merită o asemenea batjocură din partea unei „ilustre şi abjecte personalităţi literare”. Această întâmplare gravă a fost povestită de Ion Miloş în una dintre multele vizite pe care le-a făcut în România.
Pentru activitatea sa deosebită de poet, eseist, traducător şi jurnalist Ion Miloş a primit 25 de premii literare româneşti şi internaţionale şi opt distincţii, fiind considerat, pe bună dreptate, un veritabil ambasador cultural român în spaţiul scandinav şi o autentică voce europeană. Cele mai importante sunt Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (2000) şi Ordinul Naţional „Serviciul credincios” în grad de Comandor (Bucureşti, 2002). A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Timiş), Suedia, Serbia, Republica Moldova şi Macedonia.
La un moment dat scria cu tristeţe şi cu umor despre destinul său ca om: „Eu am trei ţări/ Iugoslavia e moartă/ România zace la spital/ Suedia şchiopătează./ Eu deschid ferestrele în larg.” (Trei ţări). Ce definiţie mai aproape de realitate poate da cineva care a trăit în ţări de o cu totul altă factură? Până şi tu, Suedia…
Amurg
Soarele cade molatic în braţele amurgului
Ca o femeie îndrăgostită
Vântul
Rupe frunzele nesigure ale vieţii
Şi fluieră
Eu prind o stea căzătoare
Cu un ac de gămălie
Şi privesc cum se deschide o floare
La capătul ultimului cuvânt
16 februarie
Astăzi este ziua mea de naştere
Ninge ca de obicei
În lume şi pe anii mei
Atâţia au ajuns înaintea mea!
Eu rătăcesc din limbă în limbă
Şi sângerez
Muntele Găina
Am urcat pe Muntele Găina
Să-mi văd ţara
Ţara geme bătută de speranţe
Nu se mai vede drumul
Ce duce la Dumnezeu
Să iertăm dragostea
Să iertăm soţul
Pentru palma dată soţiei
Să iertăm soţia
Care zdrobeşte inima soţului
Să iertăm duşmanul
Precum iartă mărul viermele
Să iertăm moartea
Precum iartă cenuşa vântul
Să iertăm şi pe Dumnezeu
Care pe noi nu ne iartă
Cerul de sub ierburi
Există un cer sub ierburi
Acolo vin gândurile dimineaţa
Să bea rouă
Se aude o taină
E muzica
Pe care doar cei învinşi
O ştiu cânta
Când vântul devine mai tare
Decât vorbele
În ce să cred
Dacă nu în morţii care învie
Şi-n omul care merge pe ape
Măgarii
Viaţa e o mare nedreptate
Zice măgarul către măgăriţă
Dacă am fi atât de proşti
Cum lumea spune
Nu ne-ar lăsa ciobanii tocmai pe noi
Să le conducem turma
Singur
Mi-am legat viaţa de o femeie
Speranţa de oameni
Şi viitorul de copii
Femeia s-a dus
Copiii s-au dus
Oamenii nu-s
Am rămas singur
Singur ca un punct părăsit de cuvinte
Şi ros de insomnii
Ţara mea
Care este ţara mea
Aceea în care întâmplător m-am născut
Aceea pe care singur mi-am ales-o
Sau aceea unde se vorbeşte limba mea?
Lucruri oarbe trec pe lângă mine
Se bat cu pumnii în piept
Nu mă primesc în hora lor
Dumnezeu
Îşi spală rănile în sufletul meu
