Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Ioana Crăciunescu

De când realizez această rubrică am constatat că poeții au profesii dintre cele mai diverse care, uneori, nu ar avea tangență cu genul liric. În ceea ce îi privește pe actori, constatarea mea a fost aceea că  sunt puțini. Și nu că nu ar avea ce să spună, dimpotrivă. Pe ei i-am remarcat în ipostaza de foarte buni recitatori. Acest lucru nu exclude creativitatea în domeniul liric. Dintre actorii poeți l-am prezentat aici pe Emil Botta. Documentându-mă despre actorii care scriu versuri de calitate-, textieri de texte comice sunt mai mulți-, am descoperit multe nume. Printre ei: Arcadie Donos, Cristina Tacoi, Dorel Vișan, Olga Delia Mateescu și Ioana Crăciunescu. Poate mai sunt și alții. Însă versurile Ioanei Crăciunescu, mai ales că am avut privilegiul să o cunosc în urmă cu vreo zece ani la un festival literar la Focșani, m-au fascinat.

Acest lucru nu s-a datorat numai artei sale interpretative de pe scenele teatrelor sau în cinematografie, începând cu acel rol memorabil al Anei din filmul „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1978), ci și din literatură.

Ioana Crăciunescu s-a născut la data de 13 noiembrie 1950 în București. A absolvit liceul Mihai Viteazul și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie „I.L. Caragiale” ambele din București, jucând peste 50 de roluri pe scena Teatrului Nottara.

Pe marele ecran a debutat în anul 1974 în filmul „Actorul și sălbaticii” alături de Toma Caragiu și Marin Moraru. Poezia este a doua sa dragoste, după actorie. A debutat cu volumul de versuri „Duminica absentă” apărut la Ed. Cartea Românească în anul 1980. A mai publicat „Supa de ceapă” (1981), „Iarna clinică” (1983), „Mașinăria cu aburi” (1984), „Creștet și gheare” (1998) și „Supa de ceară/ soupe á l’oignon (2007). Am mai aflat că a publicat ­vo­lumele „A doua mea duminică absentă”, „Mon general” (2014) și „Piața ­Chi­brit” (2017). Filmografia sa cuprinde mult mai multe titluri.

În anul 1991 pleacă în Franța, fiind invitată pentru câteva săptămâni, dar a rămas 15 ani. A revenit în țară ca apoi să plece din nou în Franța, adică s-a împărțit între două țări și două culturi. A jucat pe scenele din Paris, Avignon, în Belgia, Luxemburg, iar în țară a continuat să joace la București și Sibiu. Ioana Crăciunescu are dublă cetățenie, română și franceză. Când nu participă la vreun eveniment cultu­ral, actrița se refugiază în casa de la Bulbucata din județul Giurgiu pentru că orașul București nu-i mai este pe plac deoarece „este plin de silicoane”.

A fost căsătorită de trei ori și nu are niciun copil. Cu foștii soți, conform propriei afirmații, se află într-o relație de prietenie. Nu și-a dorit copii pentru că nu voia „să dea țării pionieri”. În ultimii ani s-a implicat în mai multe proiecte pentru salvarea unor lăcașuri de cult, de patrimoniu, din județul Sibiu. Este vorba de parohiile evanghelice de la Ațel și Pelișor.

Revenind la poezie, este de remarcat un fapt pe care mulți nu-l știu. Ioana Crăciunescu este autoarea, de pe când era adolescentă, a versurilor cunoscutei melodii pe care a interpretat-o cu mult succes Constantin Drăghici, pe la sfârșitul anilor ‘70, „A căzut o frunză-n calea ta”. Volumele de versuri publicate și rolurile de pe scenele teatrelor și din cinematografie au confirmat o poetă deosebit de valoroasă și o actriță extraordinară. Acest lucru a făcut posibilă primirea ei în Uniunea Scriitorilor din România, în Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în UCIN și UNITER.

A primit și o distincție acordată de Ministerul Culturii și Cultelor: Marele premiu „Nichita Stănescu” pentru poezie. Un premiu binemeritat nu numai pentru faptul că au fost prieteni timp de zece ani. Pentru tot ceea ce a făcut până acum pentru cultura română merită toate felicitările și gratitudinea noastră. Pentru ce va urma îi dorim succes deplin.

Blândă irosire

Specialistă desăvârșită măcinam în gol

posibile stări.

Nobile sentimente.

Râșnița de râs a mulțimii

își bătea joc de caznă

și de sârguință.

Chip neumbrit de îndoieli

(de unde oare îmi mai țâșneau în minte

Săgețile sângerânde ale cărnii?

Își schimbau parcă poziția în somn

animale mari, senzuale).

Sub blazonul de fier

picături de lapte mai lăsau sânii

desăvârșiți, inconștienți,

lacrimi crude de lapte.

Destul de nefericit. Medio­cru.

Să-ți lingi răni aparente.

Nesuportând limita suportabilului,

să vinzi bilete într-un metrou,

să suferi în întuneric

și prima stație a viitorului să fie năruită demult

sub lămpi incandescente.

A căzut o frunză-n calea ta

A căzut o frunză-n calea ta

Rătăcind pe-a vântului aripă.

Ai zărit-o și-n aceeași clipă

Ai strivit-o călcând peste ea.

N-avea grai să strige în urma ta,

Nici puteri să spună cât o doare

Și-a rămas pierdută pe cărare,

Ploi și vânturi trecut-au peste ea.

Stătea lipită de pământ și se întreba

Ce ar face dacă vântul ar lua-o

Și-o clipă în palma ta ar așeza-o,

Dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta

Și cine știe câte or să mai cadă,

Dar n-ai să știi nicicând

Și nu-ți va da prin gând

Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău

Am fost eu.

Stampă

Ficatul bolnav al acelui oraș în care

hăituiți de respirația celor din spate

înaintăm

cor de nevolnici cu trepiede și note, în mâini.

Iubindu-ne în blănurile noastre roase

pielea noastră întoarsă pe dos

sufletul nostru îngălbenit

ca o hârtie veche

ca o stampă

un cor de nevolnici

iubindu-se…

Jderi îmblăniți în jderi

lupi îmblăniți în lupi

oi cârlionțate cu unghii roșii

chinuindu-se

chinuind

ficatul bolnav al acelui oraș

creierul lui de faianță spălată.

Acoperind zgomotele infernului

Cor de nevolnici cu note și trepiede, în mâini.

Iarnă clinică

Mi-e frică și mi-e rușine

De mine, de oasele mele, de sexul meu.

Există un mers înapoi în tumoare,

o reașezare a morții în țe­suturi,

o bucurie a depravării.

O sanie ca un tăvălug, trasă de reni,

ți se suie în pat, ți se așează pe piept cu toată greutatea,

te privește în ochi, îți scuipă în față imaginile copilăriei

– clopoței, stridențe spărgând auzul – îți ninge pe creier.

Unde se vor fi dus toate proiecțiile tale

toți câinii prieteni

gudureala mârâitul lor curtenitor…

Pe aleile ospiciului hulubi albi ciugulesc grăunțe

zăpada

dormitoare de soldați nervii mei – mereu în alarmă.

În memoria nopții

țâșnește feroce, agilă ca o panteră, imaginea ta!

Tablouri naive

Iubirea coboară țipând pe scări,

ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.

Tablouri naive îți tulbură imaginația!

Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanța

dormitorului tău,

în speranța că o va atinge cu sufletul

îngerul?