Ignatie Grecu este protosinghel la Mănăstirea Cernica și s-a născut în anul 1952 la Galați. Acesta este pseudonimul lui Iordache Grecu. Debutul literar este consemnat în anul 1971 în antologia „Pagini dunărene” apărută la Galați. După debut are apariții apreciate în reviste culturale de prim rang: Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Opinia studențească”, „Suplimentul Tineretului Liber”, „Amfiteatru”, „Argeș”, „Icoana din adânc”, „Flacăra”, „Viața românească”, „Dunărea de Jos” și „Hic Eco” (New York). De la debut a publicat numeroase volume pe care le amintesc: „Bucură-te” (poeme, 1992), „Mierea singurătății” (poeme, 1994), „Cântec pentru cnemidă” (poeme, 1994), „Hrisov, această zi” (stihuri, 1995), „Stihurile despre nisip” (poeme, 2001), „Sipetul de taină” (versuri, 2004), „Aripă de înger”(versuri, 2006), „Lacrimi de mărgean” (rondeluri, 2009), „Floare de har” (2012), „Altă înserare” (versuri, 2014), „Steaua mângâierii” (sonete, 2014), „Cântecul păsării pe acoperiș” (versuri, 2014), „Mandylion” (antologie de versuri, 2017) și „Sărutând floarea de măr” (versuri, volum bilingv româno-englez – Kissing the apple bossom, 2018).
Despre poezia ieromonahului Ignatie Grecu s-a exprimat într-un mod cald criticul Alex Ștefănescu. Acesta a scris următoarele: „Poezia sa este, în cea mai mare parte a ei, imnică și extatică, ceea ce înseamnă și monotonă. Dumnezeu este proslăvit, inevitabil, în cuvinte atent alese (cele mai multe de inspirație biblică) pentru ca nu cumva vreo formulare hazardată să aducă atingere autorității divine (…) Dau pagină după pagină și mă amețește mireasma mistică a acestui vin de împărtășanie abstract care este poezia lui Ignatie Grecu”.
Iar Marius Manta, un apreciat cronicar, nota: „Sunt convins, poezia sa își va câștiga un loc bine-meritat în registrele deformate ale unei contemporaneități ce își caută mereu drumul. Poemele lui Ignatie Grecu fac dovada deplină a unei duble maturități: din punct de vedere stilistic, asistăm la un spectacol neoclasic – imaginile artistice surprind o candoare a ființării într-o lume dornică de a-ți mărturisi adevăratul crez; pe de altă parte, se lasă circumscrisă de înalta experiență duhovnicească a omului surprins în ipostaza creatoare”.
Cu tălpile goale
Cu tălpile goale prin pulberea drumului,
ca Rimbaud
Am călătorit multe seri la rând,
Ca un hoinar pe sub copacii cântând,
Câte iubiri n-am visat în singurătate, oho!
Îmbătat de vinul nopților constelate
m-am rostogolit cu capul în iarba plină
de rouă
Și-am adormit visând cum plouă
Torențial asupră-mi luceferi, păuni
cu cozi lungi, înfoiate.
Luna sub cap ca pe-o pernă mi-am pus.
Întunericul se sfărâma dulce în gene
Când fumam țigări rare, halucinogene,
Și murmuram fără să știu cuvinte de nespus.
Așa, fără să-mi dau seama, tinerețea-mi
s-a dus.
Marea sufletului adânc zbuciumată
Ridica valuri mari de entuziasm până sus
Și nu se lăsa cu nici un chip mângâiată
Decât de tălpile goale și mici ale lui Iisus
Care venea în taină și o traversa
Luminând-o!
Pastorală
Oile pasc liniștite, domol,
în umbra copacilor verzi.
Caprele în două picioare
culeg frunza direct de pe crengi.
Păstorul sprijinit în toiag
cântă din fluier avan,
prea frumos și intraductibil
ca privighetoarea.
Un ied alb, cel mai iubit dintre toți,
vine tăcut lângă păstor,
îl împunge cu mugurii fragezi
ai cornițelor,
parcă i-ar zice:
– Scoală, bădie, să mergem, e seară!
Târziu, când luna
Târziu, când luna se ridică încet din ape
Și-o stea dădu în muguri pe-o creangă
în văzduh,
O pasăre minunată începu să cânte.
Aproape
Era raiul și noi pășeam prin el, senini.
Cuvintele pe buze muriseră de mult.
Mireasmă-n
Suflet, noaptea, și părul tău lăsa
o dungă
Ce lumina ca luna, melodios,
răsfrântă
În lacrimile noastre care au început
să curgă.
Smerit să fii
Smerit să fii ca iarba,
care așteaptă în tăcere,
zi de zi, ceas de ceas,
să vină oile blânde
s-o atingă cu botul lor umed,
catifelat,
și, sărutând-o, s-o pască.
Apoi, mai fragedă și mai nouă,
să crească-n lumină,
încununată cu luceferi de rouă.
