Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Artur Enășescu

Artur Enășescu, poet și gazetar român s-a născut la data de 12 ianuarie 1889 la Botoșani. Ca și în cazul altor scriitori, și asupra locului său de naștere există controverse. Unii susțin că s-a născut în satul Mamornița din județul Dorohoi, Ținutul Herța, alții că s-ar fi născut la Burdujeni. Cei mai mulți au convenit că poetul s-a născut la Botoșani. Studiile primare, gimnaziale și primii ani de liceu  le urmează la Botoșani. Pe acestea din urmă le termină la Iași. După absolvire pleacă la Paris unde, timp de doi ani (1912 – 1913) frecventează și cursuri de filosofie.

Debutul literar are loc în anul 1910 în revista „Convorbiri ­cri­tice”. După experiența pariziană se întoarce în țară și lucrează în presă. Își face ucenicia la „Epoca”. Continua să publice versuri, în ­ca­litate de colaborator, în „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Universul literar”, „Vremea nouă” și „Solia”. Tot acum se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care nu o absolvă.

Se află pe frontul primului război mondial unde, se pare, la Oituz, scrie celebra sa poezie „Balada crucii de mesteacăn”, ce a fost pusă pe note de Ionel Fernic și interpretată magistral de Jean Moscopol. Tot în această perioadă scrie articole cu tema­tică politică și socială. Are și  chemare către critica de întâmpinare: comenta debutul lui Lucian Blaga cu volumul „Poemele luminii”, scria despre G. B. Shaw, îl evoca pe Alexandru Vlahuță și îi făcea un portret lui Nicolae Iorga, în stil polemic.

Anul 1920 marchează debutul bolii de nervi ce îl va chinui toată viața. A fost internat la un sanatoriu din Sibiu, dar fuge și se întoarce la București. Puținii săi prieteni pe care îi avea îi adună versurile publicate și le editează, în anul 1920, în volumul „Pe gânduri”. După o mică ameliorare a bolii publică în revistele „Clipa”, „Universul literar”, „Rampa”, „Familia”, „Cristalul” (din Găești) și „Ideea literară”. Știindu-l bolnav și în nevoi Societatea Scriitorilor Români îi acordă în anul 1927 premiul „Ion Pavelescu” și o pensie lunară. Cu mintea întunecată și alcoolic, Artur Enășescu se prăbușește. În tradiția marilor rebeli își continuă viața va­gabondând și locuind în subsoluri mizere sau sub scările unor blocuri, așa cum a fost „locuința” provizorie aflată sub o scară de serviciu a hotelului „Ferdinand”.

În revista „Luceafărul” (Botoșani) I.N. Oprea, într-un articol evocator, reproduce un fragment din cronica lui C. N. Bratu ce a apărut în „Curierul Ieșean” în 15.01.1943. Citez o frază: „Fără țintă, cu pantofii scâlciați, cu hainele zdrențuite, cu pletele încurcate, cu ochii pierduți în depărtări albastre, Artur Enășescu își plimba epava trupească pe străzile capitalei, înfrățit cu hamalii de pe Grivița, cu văcsuitorii de ghete de pe bulevarde, nebăgat în seamă, muncit de nebunie și mizerie”. Din omul ce altădată iubea eleganța nu mai rămăsese nimic.

Același C. N. Bratu mai scrie: „Am plecat înduioșat. Undeva, la un local pierdut în noaptea ce se lăsa plumburie, taraful lui Fănică Luca intona romanța lui Artur Enășescu: Țiganca (E Rița fecioara cu ochii sprințari…)”.  Se înscria pe orbita unor mari rebeli, nefericiți și alienați mintali, dar poeți de certă valoare, unii chiar geniali: Ștefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Oreste Georgescu și marele Eminescu. După el au mai fost, printre alții, Dimitrie Stelaru și buzoianul Ion Nicolescu.

În aceste condiții inumane poetul avea să-și încheie socotelile cu viața pe data de 4 decembrie 1942. În anul 1946 îi apare volumul postum „Revolta zeului” cu o prefață de Ștefania Stâncă, iar în anul 1968 volumul „Poezii”, ediție îngrijită și cu o prefață de Mihail Straje și o introducere de Radu Boureanu. În municipiul Botoșani există o stradă care mai amin­tește de numele poetului Artur Enă­șescu.

Mai trebuie spus faptul că melodia „Balada crucii de mesteacăn” a avut o soartă nedreaptă în anii comunismului. A fost interzisă, însă a rezistat vremii și vremurilor. Astăzi vedem că este interpretată de numeroși artiști: Nicolaie Furdui Iancu, Alexandru Arșinel, Constantin Florescu, Tiberiu Ceia ș.a. Însă, în afara poeziilor sale și a celor două cântece superbe, de pe urma poetului rămân și aprecierile lui George Călinescu, Tudor Vianu (care-l prețuia enorm), Eugen Jebeleanu și Mihail Sorbul. Cam aceasta este, în linii mari, povestea tristă a vieții poetului Artur Enășescu.

Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaște-n lume,

Cruce fără de poveste?

Peste brațele-ți întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de corori.

Și-n tăcerea nesfârșită

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ți gol, doar luna

Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele-ți se șterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

Și ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă,

Și vei dispărea din lume

Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai ști de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

Brațele-ți de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de țărână

Nu-l va părăsi pe veci.

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,

La pieptul spumegatului talaz,

Prinzându-i gingaș, brațul de grumaz

Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,

Uniți de sorți pe-al apelor podghiaz,

Născură, robi aceluiași extaz,

Nemărginirea, floare de genună.

Și haosul gemu de fremătare,

Când cea dintâi semeață-n­truchipare,

Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare și suavă,

Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,

Din zvârcolirea undelor rebele.

Sonet

(Visez la Nordul plin de cețuri grele…) Visez la Nordul plin de cețuri grele!

În vechiul port, din anii seculari,

Corăbii trec și luntre de pescari,

Alunecând cu albele vintrele!

Se leagănă pe coapsele lor tari,

Și pe catarg c-un stol de rândunele,

Și-același cântec urcă pân-la stele,

Ce-l scot din piept vânjoșii marinari.

Din vălul alb, scăpându-i o șuviță,

Pe țărm, îndrăgostita pescăriță

Privind în val un aurit delfin,

Ca unda ce-i sclipește la picioare

Sub focul asfințitului de soare,

Își umflă sânul gol într-un suspin.

Țiganca

E Rița, fecioara cu ochii sprințari –

Cu sâni ca de piatră

Născută-n alaiul a zece cobzari,

Regină pe șatră.

Zglobie ca fulgerul, cutreieră văi

Și negre poene,

Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi

Pe umede gene.

Cosița ei creață, pe umerii goi,

Îi cade-n inele,

Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi

Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,

Râd galbeni în plete –

Când trece c-un zâmbet, zvârl cușma-n pământ

Nomadele cete.

Când naște sub corturi un cânt legănat

Și-un zvon de sandale

Cu patimă cruntă ciocanele bat

În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung

La focuri sărace,

Și razele lunii ființa-i străpung

Cu sute de ace.

Ușor se mlădie, rotește pe loc,

Dând chiot sălbatic,

Și pare piciorul ei sprinten în joc,

Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân,

Loviți de furtună!

Și geme ca vie sub meștere mâini,

Lăuta străbună.

Târziu stau la stele nomazii culcați,

Iar ea pe câmpie,

Sărută văzduhul cu ochi dilatați

De-o sfântă beție.