Opinii

Are și statul un slogan…

Vine, vine, veniți repede vă rog! Era strigătul de disperarea al Alexandrei. Nu au venit.

Nu am aer! O altă Alexandra a strigat. Nu a venit, din nou, nimeni.

Putem scrie mult și în toate felurile. Putem vorbi despre erori, despre proceduri nerespectate, despre indolență și corupție, despre statul eșuat. Putem să fim furioși. Nu pentru că mor copii nevinovați. Accidente se întâmplă peste tot. Nu.

Problema este că la noi se moare atunci când poți fi salvat. Se moare stupid, ieftin, prostește. Se moare pentru că autoritățile se învârt ore întregi fără să găsească o adresă, se moare în spital nu pentru că nu există mijloace medicale sa fii salvat, ci pentru că nu are nimeni chef să le folosească.

Asta face ca situația să fie atât de absurdă, atât de incredibilă încât să te gândești ca nu contează nimic, nu este nimic pe care să te bazezi. E ca un bâzâit care îți rămâne înfipt acolo, undeva în spatele tuturor gândurilor pe care le ai, după ce trece furia. Stai așa, mi se poate întâmpla exact la fel și să mor eu sau ai mei exact la fel. Asta rămâne. Atunci intervine sentimentul de panică. Nu există nimic pe care sa te bazezi. Totul este o loterie. Mergi totuși înainte în fiecare zi. Și în fiecare zi speri un singur lucru. Sa nu ai nevoie de Poliție, sa nu ai nevoie de spital. Sa nu ai nevoie de stat, în general. Că dacă ajungi să ai nevoie, ai dat de dracu’.

Sau, mai precis, te rogi să ai noroc. Să îl prinzi tu pe doctorul ăla care este OK, pe profesorul ăla care încă face treabă, pe polițistul căruia încă îi pasă. Căci sunt, ca peste tot, destui și din ăștia. Dar nu e o garanție că o să îi prinzi tu. E loterie. Îi prinzi, ai șanse, nu îi prinzi, nu ai. Nu pot fi peste tot, tot timpul. Cum îți este norocul.

Adevărul este că există o lipsă totală de umanitate. Lipsă totală de empatie. Generală. Sigur, toți au fișe ale postului, toți urmează norme și regulamente interne. Unii da, alții nu. Dar nu asta e problema. Nimic nu îi împiedică, totuși, să fie oameni.

Nu ai nevoie de proceduri ca să nu trimiți o pacientă să nască pe trotuar, nu ai nevoie de protocol să te uiți măcar dacă cineva urlă de durere. Doar de un strop de umanitate. Asta nu ține de fișa postului. Deși poate ar trebui. Poate dacă nu îți pasă nu ar trebui să lucrezi ca medic sau asistentă, daca nu iubești copiii poate nu ar trebui să lucrezi ca profesor, dacă nu îți pasă de ideea de protejare a celor slabi nu ar trebui să te faci polițist. Dacă nu îți pasă, te incomodează profesia, nu îți place, de ce să o faci?

De câțiva ani, societatea, câtă mai există și ea, confecționează sloganuri, datorită unor astfel de evenimente: „Nu ține linia ocupată!”, „Nu am aer!”.

Are și statul un slogan: „Nu ne pasă!”.

Articole similare