Sfântul Haralambie este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 10 februarie. El a slăvit pe Dumnezeu cu moarte mucenicească în vremea împăratului Septimius Sever (193-211), scrie site-ul crestinortodox.ro, ajungând vestit prin puterea credinței sale și prin râvna arătată în propovăduirea Evangheliei lui Hristos. El a fost preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică, în vremea în care păgânul dregător Luchian era era mai-mare al cetăţii; acesta și nesuferind cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot Haralambie, care avea atunci vârsta de 113 ani, a poruncit ostaşilor să fie prins pentru a fi judecat. Fiind dus la judecată înaintea lui Luchian, Sfântul a mărturisit fără frică pe Hristos; drept aceea, a fost martirizat.
Românii i-au dat Sfântului Haralambie felurite nume: Haralam, Aralam, Aralampie, Aralambie.
Muzeul Țăranului Român a consemnat cele mai importante credințe și practici rituale prilejuite de sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie. Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, consemnează în legătură cu aceste credințe că străbunii noștri credeau că Sfântul Haralambie are o putere și o înrâurire deosebite asupra Morții, a Holerei, Lungoarei (Lungoare sau lingoare – febră tifoidă) și mai cu seamă asupra Ciumei. „Erau încredințați”, consemnează Ciprian Voicilă, „că Sfântul Haralambie este stăpânul și purtătorul tuturor bolilor. De aceea, ziua sa de prăznuire era ținută de majoritatea românilor. În această sfântă zi – la fel de sfântă ca duminica – țăranii nu lucrau nimic și posteau pentru sănătatea lor, a familiei și a animalelor din gospodărie”.
Potrivit aceleiași surse, în Muntenia, odinioară, țăranii credeau că praznicul Sfântului Haralambie este cea mai mare sărbătoare a pomilor, așa că în această zi ungeau toți pomii din grădină cu colivă sfințită, proaspăt adusă de la sfânta biserică. Tot în Muntenia, gospodarii fac o colivă în ziua Sfântului Haralambie, pe care preotul o sfințește la biserică și din care le vor da să mănânce păsărilor din ogradă, când se vor îmbolnăvi, pentru a le feri de moarte. Alții duc la biserică grăunțe de grâu nefiert, pe care preotul le slujește. Când se întorc acasă, le dau vitelor și păsărilor din curte pentru a nu se îmbolnăvi de vărsat (bubat, cum era cunoscută această boală în popor).
