Semn de carte / Sava Bogasiu – „Prescura”, cartea despre o viață firească

Constantin MARAFET

Ca pe un templu al bunătății, al înțelepciunii și al izbânzii îl văd, când îl întâlnesc, pe Mihail Milea, preotul inimii și al drumurilor noastre terestre. Un om cum rar vezi în viață, de-o curățenie sufletească și de o noblețe îngerească, de neegalat. Puțini, foarte puțini sunt oamenii care au şansa să fie în preajma unui asemenea om. Eu mă aflu printre ei şi mă simt binecuvântat.

În cele ce urmează, încerc să vă vorbesc despre una din multiplele îndeletniciri ale Domniei Sale, despre cărțile pe care le scrie și ni le dăruiește cu inima în hora bucuriei. Este vorba despre cea mai recentă carte a sa, „Prescura”, un roman cum nu se mai scrie în ziua de astăzi, un roman despre curățenia sufletească, despre trăirea în sinceritate și în iubire. Veți găsi în cele ce urmează doar impresii de cititor, gândurile unui om dedicat cititului, și nu o cronică literară, în sensul larg al cuvântului. Oricum, oricui, chiar și unui critic literar avizat, îi va fi greu să analizeze textul fără a cunoaște sufletul autorului, crezul dumnealui de viață, pentru că și aici Sava Bogasiu (părintele Mihail Milea) se dovedește, ca și în viața de zi cu zi, un constructor de umanitate. Şi prin această carte ne dă un exemplu, ne arată că există umanitate. Trebuie doar să deschidem ochii. Chiar dacă nu sunt un critic avizat, sunt convins că veţi găsi suficiente argumente pentru a citi romanul și a-l descifra corect, așa cum încerc și eu acum, pentru şi împreună cu dumneavoastră.

Așadar, titlul romanului, „Prescura”, inspirat și frumos ales, te duce la ideea că este o carte despre religie, greoaie pentru neinițiați, o carte care aparține strict bisericii. Greșit, total greșit! Trebuie, însă, să îl facem cumva pe cititor să deschidă cartea și să citească măcar câteva pagini, apoi sigur nu o s-o lase necitită. Imediat își va da seama că este o carte despre simplitate, sinceritate și bucuria de a trăi frumos, lucruri rare, greu de găsit și de prețuit în aceste vremuri tulburi.

Romanul este împărțit în 12 capitole. După o scurtă prefață, în care autorul ne introduce în atmosfera cărții, dându-ne câteva lămuriri necesare, începe capitolul 1, numit „Zorile vieții”, chiar cu un dialog, procedeu mai rar întâlnit, un dialog cu o întrebare retorică despre existenţa umană: „Ce taină mare este viața omului?”, întrebare la care se încearcă un răspuns pe tot parcursul romanului. Anunțarea venirii pe lume a unui copil către preot, nași și apoi către săteni, cu mare bucurie, adică bucuria împlinirii de a fi mamă, de a fi tată este înălţarea sufletească supremă, misiunea principală pentru care am venit pe pământ: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ” (Geneza 1:28 VDC). De aceea trebuie împărtășită cu toți, să se știe că în comunitate va mai veni un înger. Capitolul este presărat cu pilde din Biblie, dar și zicale din popor, alese cu multă grijă de autor. De altfel, în tot romanul găsim pilde care ne deschid mintea spre înțelepciune, către viață, care ne călăuzesc paşii spre lumină, spre iubire.

Cel de-al doilea capitol, „Copilul din pântecele mamei”, ne descrie starea de gravidă, trăirile, dar și planurile de viitor pentru copil și, lucru important, numele pe care îl va purta. Aici întâlnim prima dată cuvântul „Prescura”, ce este și de unde provine. Iată cum un cuvânt, „Prescura”, a provocat calea și destinul unui om. Să avem grijă la ce gândim și la ce spunem, să vorbim și să gândim întotdeauna pozitiv! Interesantă gândirea, propunerea Rădiței, o femeie simplă, dintr-o comună săracă din România, Cilibia, de a ține „Jurnalul copilului meu”.

La nașterea primului copil, Georgian, spune Rădița că a simțit mâna lui Dumnezeu, cum a luat-o în brațe și cum Dumnezeu a sărutat copilul pe frunte. Și nu a trecut mult, cam doi ani, și a rămas însărcinată iar Rădiţa. Bucurie mare! Avea să se nască o fetiţă, Cornelia-Magdalena, eroina acestei cărți. Evident că și-au pus întrebarea firească, aşa cum de altfel toți facem, ce misiune are pe pământ, care-i va fi destinul. Dumneavoastră sunteți privilegiați. Parcurgând această carte, veți afla destinul Corneliei-Magdalena, de la început până aproape de eternitate.

În carte, Sava Bogasiu (părintele Mihail Milea) ne spune că Botezul este începutul drumului către veșnicie. Nimic nu-i mai important decât Botezul. Nici ziua căsătoriei, nici ziua morții, nici alte zile considerate de noi semnificative. Doar prin Botez devenim o făptură nouă și ne spălăm de păcatul strămoșesc și intrăm într-o relație frumoasă cu Iisus Hristos.

Cum e şi firesc, după Botez începe copilăria. Trebuie spus că autorul scrie acest roman cronologic, pas cu pas, ca un reportaj, cu toate întâmplările vieții, cu învățămintele ei. Jocurile copilăriei descrise mi-au smuls un zâmbet și o aducere aminte… Şi eu le-am petrecut întocmai. Școala, ortografia, matematica, învățătoarea Emilia… Lipsa de griji și acumularea de cunoștințe… Probabil cea mai frumoasă perioadă din viața unui om. Neprihănirea lui este esența vieții curate, a bogăției spirituale. Câți reușesc să rămână așa?

După Cornelia-Magdalena, mama sa a mai născut șase copii. Fiind fata cea mai mare, a devenit un fel de a doua mamă pentru frații ei. Moartea lui Constantin la numai 3 ani o va marca pe viață. Recunosc, nu am ştiut până acum că pomana de după înmormântare se cheamă masa mângâierii, atât de frumos spus.

Timpul, mai nemilos ca un călău, trece fără să bagi de seamă și din acea copilă, Cornelia-Magdalena, se ivește deodată o tânără frumoasă, gata să se lupte cu viața. Chiar dacă la şcoală învăța bine și îi plăcea matematica în mod special, trebuia să se pregătească și de ziua în care va deveni soție și mamă. Era inevitabilă acea zi, așa că a început să învețe rețete și să facă mâncare ca o gospodină. Și parcă a fost un făcut ca atunci când și-a desăvârșit învățarea lucrurilor care o vor face o gospodină desăvârșită, învățase şi arta căsătoriei pe de rost. Acum aștepta prințul pe un cal alb. Nu a fost nevoie să aștepte mult. Fiind frumoasă, zveltă, i-a făcut curte nu un prinț pe un cal alb, ci un prinț al aviației, un ofițer, pilot de la baza de la Boboc. A fost dragoste la prima vedere. Nu a trecut mult și s-au căsătorit. E interesant de urmărit povestea întreagă. Eu n-o redau aici, să aveți și voi bucuria s-o descoperiți singuri.

Un alt capitol, cel de-al noulea, Să fii mamă e un dar divin, decurge firesc. Acest dar imediat după căsătorie este, așa cum spune autorul, o revărsare de iubire de la unul la celălalt prin copil. Cornelia și Vasile au avut doi copii, pe Marius și pe Carmen, ambii ajungând oameni cu multă carte și cu bunul simț moştenit de la părinţi.

Anii au trecut repejor, Marius și Carmen s-au făcut mari, au terminat fiecare câte o facultate și nu a mai fost mult până au făcut-o bunică pe Cornelia-Magdalena. Marius şi soţia Olga-Daniela au patru fete, iar Carmen are doi copilași, un băiat și o fată. Erau împliniți ca oameni, iar ca bunici și mai fericiți. Interesantă este și povestea cu barba lui Vasile, ca și alte poveşti pe care nu le amintesc aici.

Cornelia-Magdalena, pe tot parcursul vieții, a dat dovadă de evlavie la Maica Domnului, evlavie pe care a transmis-o copiilor, vecinilor, prietenilor și oricui era dispus s-o asculte.

Dragostea dintre ea și Vasile a fost una frumoasă, cuminte, cu respect reciproc și cu iubire de Dumnezeu. Dar a venit și acea zi în care a trebuit să-şi ia la revedere. Cel care a plecat primul a fost Vasile, după o căsnicie de peste 50 de ani. Până la sărindarul de 40 de zile, Cornelia a învățat să facă prescuri, pe care să le ofere, ca ofrandă vie, lui Vasile spre mângâiere. Rămasă văduvă, a trăit vorbind de dimineață până dimineață cu Vasile și  iubindu-l până la sfârşit.

Din ultimul capitol, „Prescuri pentru eternitate”, aflăm, învățăm ce este o prescură, la ce ne foloseşte și, mai ales, cine poate s-o facă, pentru că nu are dreptul oricine. „Persoana care trebuie să facă aceste prescuri pentru Liturghie trebuie să aibă o viață curată, să nu trăiască în curvie, să nu fumeze, să se spovedească des, cu post și cu multă rugăciune”. Iar rețeta pentru prescuri este următoarea: 1 kg de făină curată de grâu, 25 de grame de drojdie de bere, o linguriță de sare, pristolnic sau pecete specială, pe care să scrie „IS.HR.NI.K.A.” (IS=Iisus, HR=Hristos, iar NI și KA, luate împreună, formează cuvântul Biruitorul.) și multă, multă credință.

Cornelia-Magdalena, „Prescura”, a intrat în 93 de ani şi încă mai face prescuri. „Dacă am pune toate prescurile făcute de ea una peste alta”, spune autorul Sava Bogasiu, „am alcătui o scară cerească, suitoare până la lună”. Își doreşte ca la plecarea ei să i se pună în sicriu o prescură cu care să meargă la soțul ei, iar pe cruce să i se adauge și numele „Prescura”.

Cartea se încheie cu fotografii de familie. Chiar dacă le-am văzut pentru prima dată, un fior de emoție a trecut prin trupul meu, ca și când ar fi fost vorba de rudele mele.

Interesantă, frumoasă și utilă această carte. Se vrea un fel de testament al „Prescurei”, o pledoarie pentru curățenia trupească și sfințenia morală.

Spuneam la început că părintele Milea, Sava Bogasiu în această ipostază, este un constructor de umanitate. Iată cum s-a găsit cu bătrâna Cornelia-Magdalena din Cilibia și au construit o lume!… Doar cei însetați de dragostea pentru Dumnezeu o vor cunoaşte cu adevărat. Oricum, cartea ne vestește că există oameni curați, care se roagă pentru noi, păcătoșii. Doar așa vom izbuti și noi.

Recomand din tot sufletul această carte. Eu am citit-o de două ori până acum și de fiecare dată m-am întrebat dacă va imita cineva viața Prescurei sau dacă va încerca cineva măcar.