Constantin MARAFET

De câțiva ani încoace și nu încolo mi-a înflorit o dorință de a scrie câteva cuvinte, impresii subiective, desigur, despre scriitoarea Aneta Ţâru Pioară. Din diverse motive am tot amânat. Ocazia să-mi îndeplinesc dorința ascunsă de a-mi consemna unele gândurile, iată, s-a ivit acum, cu prilejul apariției cărții „Cum am descoperit piatra mea filozofală”, semnată Aneta Țâru Pioară.

Se cuvine, însă, să pornesc în acest demers de la întrebarea pe care sigur v-ați adresat-o și dumneavoastră. Cine este Aneta Țâru Pioară? Acesta este numele înscris în cartea de identitate, în acest moment fiind Aneta Țâru, numele Pioară dispărând odată cu divorțul, dar păstrat ca semnătură  pe cărți, așa cum a fost cunoscută și consacrată încă de la debutul literar.

Este o întrebare legitimă cea de mai sus, deoarece am întâlnit creații ale dumneaei semnate cu diferite variante ale numelui: Aneta Pioară, Aneta Țâru Pioară, Aneta Țâru Dumitreșteanu și altele pe care noi nu le știm încă, dumneaei abordând cu succes mai multe genuri literare. Poate semnează astfel dintr-o dorință identitară majoră.

Așadar, Aneta Ţâru s-a născut în comuna Dumitrești din fostul județ Râmnicu Sărat, actualmente județul Vrancea, la 28 km de orașul Râmnicu Sărat, la data de 5 decembrie 1942.

A urmat școala gimnazială în comuna natală, iar liceul în orașul Râmnicu Sărat (Liceul „Ştefan cel Mare”). S-a întors în comună după terminarea liceului, în 1970. A intrat în învățământ, iar în primii trei ani a fost profesor suplinitor pe catedra de istorie-geografie din cadrul Şcolii Gimnaziale Motnău – Dumitrești. Următorii cinci ani şcolari a funcţionat ca învăţător suplinitor la Şcoala Trestia – Dumitreşti, apoi, din 1979, a funcţionat pe catedra de limba şi literatura română la Şcoala Motnău-Dumitreşti, până în anul 1998. Din anul 1998, clasele V-VIII de la  această şcoală din Motnău s-au comasat cu cele de la şcoala de centru, adică Liceul „Grigore Gheba” din comună, unde a fost  transferată,  funcţionând aici până la ieşirea la pensie, în anul 2000. Toată perioada aceasta a suferit că nu era calificată și a căutat modalități de a se perfecționa. Astfel că liniștea sufletească pe acest segment a venit cu doi ani înainte de pensionare, când şi-a luat licența la Facultatea de Filologie, secţia Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Franceză din cadrul  Universităţii Hyperion- Bucureşti-1998.

Îmi aduc aminte perfect, parcă ieri era pe înserat, când, invitat fiind la una din manifestările organizate de doamna dr. Lucreția Dediulescu, m-a abordat doamna Aneta Țâru, pe atunci Pioară, și după o scurtă discuție în care mi-a povestit despre pasiunea dumneaei pentru scris, i-am recomandat să frecventeze cenaclul literar din oraș. Nu am bănuit atunci determinarea și ambiția dumneaei ieșită din comun.

Rar vezi oameni care au încredere sută la sută în ei, în demersul lor. Unul dintre aceștia este Aneta Țâru Pioară. Crezând cu tărie în puterea și talentul dumneaei, a început o luptă cu sine, dar și cu ceilalți, despre care credea dumneaei că-i pun piedici în ascesiunea pe o boltă înstelată, și așa instabilă și iluzorie, a literaturii, pentru ieșirea din orbita anonimatului.

Am fost martor ocular și editorul celor mai multe cărți ale dumneaei.  Nu pot uita ce luptă aprigă a dus cu învățarea culegerii de texte pe calculator, cu învățarea programelor etc.

Debutul editorial s-a petrecut în anul 2012, fix la împlinirea vârstei de 70 de ani, vârstă la care mulți dintre semenii noștri se retrag din viața publică, având grijă de nepoți. Desigur că noi, ceilalți, am privit-o cu neîncredere și resemnare.

Dar nu! Pentru Aneta Țâru abia acum începea o nouă viață, o viață dorită și visată, o viață a scrierii și a rememorării suspinului. A debutat în lumea literară cu volumul de versuri Umbra  singurătăţii, girată fiind de  Editura RAFET din Râmnicu Sărat în anul  2012. Cititorii au crezut că va continua cu poezie, dar nu, anul următor ne-a surprins cu Lacrimi  de râs, un volum de  teatru apărut  tot la Editura RAFET, 2013, ca imediat să revină la versuri cu Brânduşe  în amurg –2013. Nu mică ne-a fost mirarea când a apărut romanul Dalila, vol I. Un an prolific 2013, anul în care a surprins prin abordarea mai multor genuri literare. Dacă anul  2013 ne-a surprins cu teatru și roman, în anii următori au apărut: Crima de  la  Întorsura Buzăului – teatru  și Dalila – vol II – roman, 2015; Cântecele durerii – versuri, 2015; Din  agora  vremurilor  noastre  – teatru, 2016;  Frunze  de  dor  – versuri, 2018. Toate la Editura Rafet.

Ulterior a simţit nevoia unei schimbări și a scos romanul După  cincizeci  de  ani  la Editura Salonul Literar, 2018, apoi a revenit la Editura Rafet cu  Avarul  – proză scurtă, 2020, apoi din nou  la  Editura Salonul Literar cu  ALTER-EGO – versuri, 2020; File din drumul spre apocalipsă – proză scurtă – Editura Salonul Literar – Focşani, 2020.

După epuizarea tirajului din prima ediție a romanului Dalila, a scos ediția a doua la Editura Rafet, în anul 2020. Între timp, critica de specialitate i-a acordat atenția cuvenită și a recenzat favorabil cărțile apărute. De aceea cred că a simţit nevoia adunării tuturor recenziilor sub două coperte și a scos cartea „Vorbe, vorbe, vorbe” la Editura Salonul Literar, Focşani, 2022, probabil cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 80 de ani – o încununare a celor 10 ani pe tărâmul literaturii. Între timp a apărut și în diverse antologii de care ne vom ocupa altă dată.

Aneta Țâru a realizat pe plan literar în numai zece ani cât alții într-o viață.

Spuneam mai sus că îmi propusesem de mult să consemnez câteva impresii despre Domnia Sa și cărțile Domniei Sale şi găsisem și un titlu: În timp ce în orașul în care locuiește este marginalizată, mari critici ai momentului îi elogiază cărțile. Un titlu prea lung şi poate prea real şi dureros.

Înainte de a trece la cartea care mi-a dat ocazia să fac aceste introspecții, trebuie să nominalizez câțiva dintre criticii care s-au aplecat asupra operei doamnei Aneta Țâru. Iată-i: Aureliu Goci, Nicolae Georgescu, Ana Dobre, Eliza Roha, Ion Holban, Ionel Necula, Lucian Gruia și mulți alții, nume de referință în critica actuală, toți elogiind, pe bună dreptate, cărțile Domniei Sale.

*

Iar astăzi, ca o încununare a trudei scriitoriceşti, a venit cu o nouă carte: „Cum am descoperit piatra mea filozofală”, Editura Aius, Craiova, 2023, un titlul destul de incitant, curios, ținând cont de faptul că nu există o piatră filozofală în sensul strict al cuvântului, ci mai mult o legendă potrivit căreia alchimiștii transformau metalul inferior în aur sau mai era considerată o licoare pe care, dacă o bei, te vindeci definitiv de toate bolile pământului și rămâi veșnic tânăr.

Să fie, oare, Aneta Țâru proprietara unei pietre filozofale? Pentru a afla trebuie să traversăm, cu foile de parcurs completate și pe orizontală și mai ales pe verticală, primul volum din această posibilă trilogie, volum care este compus dintr-un argument și 28 de povestiri legate între ele cu un fir de aur invizibil, despre viața autoarei sau transmise de cei cu care autoarea a intrat în contact.

În argument, Aneta Țâru Pioară încearcă să ne „ducă cu preșul” sau să ne incite și mai mult, spunându-ne ba că este roman această scriere, ba un volum de proză sau o monografie a familiei autoarei. Nehotărât lucru. Rămâne să stabiliți genul literar dumneavoastră, cei care veți binevoi să citiți acest prim volum. Argumentul pare scris în trei etape ale vieții autoarei și adunat la un loc pentru acest eveniment, adică pentru a-și justifica demersul literar, dar fără liantul care să întregească și să-i dea rotunjime ideii.

Odată cu incipitul poveștilor, „Copilăria – O zi la stână”, începe să curgă și narațiunea frumos și dulce precum glasul privighetorii descrise, cu trezirea în dimineața cu pricina și mersul la stână. Abia aici începe să ni se dezvăluie un prozator autentic și înțelegem trimiterea din argument și coperta IV la Marin Preda.

În povestirea „Seceta” descrie foametea de neuitat de după seceta din anul 1946 și cum oamenii erau nevoiți să parcurgă jumătate din țară pentru un ciur de mălai. Dar amintirile îi inundă memoria și trece cu viteza luminii de la una la alta, încât nu ai timp să-l cunoști mai bine pe Costică Țiganul, argatul familiei Țâru, sau să afli cum de cădeau de foame secerați oamenii. Cred, însă, că pentru acest subiect se cuvine un volum întreg.

Inițial am crezut că întâmplările vor curge cronologic, dar nu. Exact ca o bunică la gura sobei, care deapănă amintiri, se întoarce la momentul în care surorile dumneaei o duceau de mânuță la grădiniță și o lăsau în grija doamnei educatoare Marioara Oprescu, cu o descriere duioasă a acesteia, dar și la o serbare care se pare că a marcat-o pe autoare dacă vorbește despre ea după atâta amar de vreme. Revine în actualitate pentru a marca unele lucruri și se întoarce din nou în copilărie, la grădiniță.

Își continuă cu talent de povestitor înnăscut amintirile de la gura sobei prin povestirea „Școala – Amintiri din ciclul primar”. Interesantă și aici este memoria afectivă, dar şi memoria propriu-zisă, descriind cu precizie întâmplări, fapte, lucruri. Folosește și cuvinte vechi, mai puțin cunoscute în ziua de astăzi, de exemplu „un bursumete de băiat”. Veți mai găsi pe întinsul volumului și alte asemenea cuvinte interesante. Aici găsim, de asemenea, un lucru inedit pentru noi şi anume câteva precizări despre familia inegalabilului matematician Grigore Gheba.

Și ca să adâncească și mai mult povestea, parcă dorind să facă un arbore genealogic al familiei, o pune pe Tanti Victoria să povestească despre bunicii ei, Ștefan și bitica Uța. Şi aici, în această poveste, își arată talentul de prozator cu vână literară. „Matale trebuie să știi” mă duce în lumea rurală reală, la Crăciunul copilăriei noastre, a celor născuți la țară.

Continuă povestirile din ciclul primar apoi, firesc, trece la gimnaziu, unde întâlnim, de asemenea, portrete de învățători, profesori, oameni ai locului care au marcat existența autoarei, dar și a localității. Până aici lucrurile par ar fi oarecum normale. Drama însă abia acum începe, odată cu intrarea în adolescență. Accederea la liceu fără sprijinul părinților nu era posibilă pe atunci. Nici autoarea noastră nu este scutită de acest chin și refuzul tatălui de a o trimite la şcoală este o adevărată prăpastie deschisă în sufletul tinerei pe atunci Aneta Țâru. Frământările prin care trece par că nu o doboară, ci din contră, o maturizează mai devreme. Dar, ca să-i treacă din năduf, ne povestește despre cum a ajuns om mare Costică Țiganul, argatul familiei, și ea nici măcar nu era lăsată la liceu. Trebuie să citiți capitolele „Amintiri din adolescență” împreună cu „Prima tentativa de a merge la liceu” ca fiind unul singur și veți simți dramatismul situației și al neputinței de a-şi urma visul, unde cu siguranță veți scăpa o lacrimă sub bărbie sau vă va trezi unele amintiri asemănătoare din viața dumneavoastră.

Despre „O comedie în toată regula” pot să spun că m-a lăsat fără replică, așa de rapid vorbește, încât nu am putut ține pasul cu povestea despre însurătoarea lui nenica Constantin. Folosește și aici un cuvânt, „mamățoanca”, pe care, cel puțin eu, nu l-am mai întâlnit. Interesantă este partea în care este legată, precum vitele, la marginea culturii de cânepă, când a fost uitată acolo și dezlegată într-un târziu de mama sa.

Îi schimbă destinul dirigintele de la poștă, domnul Dinescu, cel care îi propune tatălui să o lase să vină la centrala telefonică, să învețe meseria de telefonistă și s-o angajeze după ce împlinește 16 ani. Mare bucurie! Era un salt mare de la muncile câmpului la centrala telefonică.

De aici, vă las pe dumneavoastră să descoperiți toate pățanile, întâmplările prin care a trecut Aneta Țâru aici, în carte, în calitate de personaj.

*

Am făcut la începutul eseului câteva referiri în avanpremieră la volumele ce vor urma. Mai cred că prin aceste câteva cuvinte să vă fi deschis setea și curiozitatea pentru a citi această carte scrisă alert și pe care o citești pe nerăsuflate. Nu ai cum s-o lași din mână. Iar când o termini, îți pare rău că nu sunt scrise și celelalte volume, pentru a afla ce s-a mai întâmplat.

Dar iată că nici eu acum nu pot să las povestea neterminată și tot așa alert vă mai spun câte ceva. În „Greșala tatălui sau când își bagă dracu’ coada”, îl prezintă pe tatăl său, lucrător la poștă, tiran. După o bătaie soră cu moartea, pe care n-o merita, şi-a jurat în barbă că se va mărita cu primul care o va cere, numai să scape de tirania tatălui și de munca excesivă la care era pusă. Și așa a și făcut. A acceptat invitația lui Mitică, un flăcău frumos, și a mers la el. Interesantă toată povestea. Frământările, părerile de rău, frica, spaima până la urmă ale unor copii, fac din aceste pagini unele autentice de literatură. Când a rămas însărcinată, frumosul Mitică nu a știut să gestioneze situația, iar Aneta nu avea încă 16 ani. A ajuns să facă chiuretaj și, în durerile acelea, a făcut legământ că va face toți copiii care vor avea să vină, dar momentan nu-i mai trebuia măritiș. A fugit într-o noapte de acasă de la Mitică, speriată ca o privighetoare, direct la o soră de-a ei.

Dar după ploaie se arată soarele. Aneta a primit de la fratele ei o veste care-i avea să-i schimbe cursul vieții. Domnul Dinescu, dirigintele poștei, despre care am mai vorbit, s-a ținut de cuvânt și a angajat-o la Centrala telefonică de la Boldu. S-a familiarizat repede cu satul și cu noul post. Chiar a jucat într-o piesă de teatru la Căminul Cultural. Nu a trecut mult însă și au început flăcăii să roiască în jurul ei. Aneta noastră era frumoasă şi nu putea trece neobservată. La un moment dat, un tânăr tot de la ea din comună, Titus, a reușit să o convingă să-i fie soție.

Peripețiile nu lipsesc nici aici, până la nuntă. După nuntă, însă, Titus a început cu insinuările și geloziile. Viața i se transforma din nou în coșmar. Au început bătăile și amenințările. Renunțase și la postul de la Boldu. Era derutată. Nu știa încotro să se îndrepte. După despărțiri și împăcări succesive au venit, cum era și firesc, copiii. Primul copil a fost o fetiță, Luminița, cu ochii albaștri. După doi ani și șase luni a născut gemeni, pe Silviu și pe Eugen. A născut acasă, nu la spital. Când a împlinit 22 de ani avea trei copii și ajunsese în sfârșit la liceu, la fără frecvență, la „Ștefan cel Mare”. Câtă perseverență! După terminarea liceului a dat examen de intrare în învățământ ca învățătoare. Visul ei de-o viață se concretiza, în sfârșit.

Așa-așa, ușor-ușor, a găsit în ea piatra pe care cu înțelepciune a şlefuit-o și continuă să o şlefuiască zi de zi, minut de minut.

Vorbeam la începutul eseului despre ambiție și sacrificiu în acest prim volum din acest roman autobiografic, din această monografie de familie, din acest volum de memorialistică, pentru că acum, ajungând la sfârșit, putem conchide și îi dăm dreptate în privinţa afirmațiilor din argument. Sincer, mie mi-a creat o curiozitate pe care cu greu o voi stăpâni până la următorul volum. Se poate face lejer un film după acest roman inedit. E o carte bine scrisă și o recomand cu căldură.

Un exemplu de luptă cu sine însăși mai rar întâlnit, demn de urmat de toți aceia care își doresc un lucru și care numai dacă renunță, nu câștigă. Concluzia: nu renunțați niciodată să visați!

Aneta Țâru este o victorioasă în acest sens. Piatra care a trebuit șlefuită, piatra filozofală este personajul principal din această carte: Aneta Țâru Pioară!