Alexandru PRIPON
Am mai spus-o: eu nu cred că există cu adevărat vreo persoană fără de Dumnezeu. Există, însă, prea adesea, oameni care își „confecționează” un zeu din resturile aduse la mal de valurile vieții, pentru ca, apoi, să purceadă la justificarea acestuia prin diverse mijloace. Nimic complicat, nimic ieșit din comun. Doar o strădanie de a păstra în matca existentă rosturi și obișnuințe, evitând ceea ce poate părea, altfel, de neînțeles.
De asemenea, nu cred că există cu adevărat vreo persoană așa alcătuită încât să își poată explica, fără sentimente perturbatoare, mai toate împrejurările vieții, așezându-le, cu număr de inventar și descriere amănunțită, în dosarele unui monumental fișet numit – de ce nu? – „știință” sau oricum altfel.
Cred, însă, că, în cazul multora, este păstrată o aparență, pe întregul parcurs al vieții, o poză neclintită în fața evenimentelor de tot felul și impenetrabilă atunci când norii înverșunați ai vremurilor revarsă lacrimi peste firea umană. O simplă postură, conservată cu multă grijă, menită să devină masca pe care adesea o numim, în necunoștință de cauză, modus vivendi.
Și cred că, în anumite momente, indiferent de ceea ce vrem să le demonstrăm persoanelor din jur, măștile cad și aparențele se topesc, sub căldura de neevitat a iubirii. Deoarece rădăcinile iubirii adevărate nu sunt așezate în solul nefertil al acestei lumi, ci în profunzimea de nepătruns a dragostei divine, dincolo de toate complicațiile și disimulările implantate în cotidian.
Eu cred că, în fața morții, nimeni nu rămâne indiferent. Iar decesul unei persoane dragi ne poate aduce în suflet sentimente diferite: tristețe, teamă, revoltă chiar, dar fără a putea înlătura convingerea că suntem mărunți, neputincioși în fața măreției care a conceput acest univers oferit nouă spre stăpânire vremelnică. Iar speranța, convingerea chiar, că ne vom reîntâlni cândva, definitiv, la vremea cuvenită, cu toți cei care ne lipsesc… Aceasta este singura vindecare posibilă a dorului de ei. Deoarece uitarea nu a fost niciodată o soluție reală.
De asemenea, nu există om care să nu își piardă orice concepție „contondentă” atunci când își ține, pentru prima dată (și nu doar), în brațe propriul copil. Căci nici o minune contemporană nu este mai vizibilă, mai răscolitoare, mai covârșitoare decât nașterea unui prunc, sânge din sângele tău, viață din viața ta. Iar bucuria pe care ți-o aduce fiul sau fiica este de nedescris, incompatibilă cu măștile mai sus menționate ori cu măsurarea, în termeni moderni, perisabili, a eternității.
Credința este explicată, în mod atât de simplu, de regele David: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu Care faci minuni!” (Psalmul 76, 13). Întâia minune este faptul că trăim, iar în rest, ne este minunată existența celor dragi – aici sau dincolo de clipa aceasta, prea curând trecătoare. Poate că, metaforic vorbind, să crezi înseamnă să îi îmbrățișezi, recunoscător, pe toți cei pe care îi iubești, trecând peste orgolii și nepricepere, peste un aici și acum formulate în termeni prea actuali pentru a fi cuprinzători.
Să recunoaștem, prezența Domnului în toată viața noastră, în momentele cele mai frumoase ori cele mai răscolitoare, nu poate fi substituită nicicum, niciodată. Pornind de la această înțelegere vom putea îngriji, cu răbdare și atenție, rădăcinile iubirii. Existența noastră printre, alături și pentru ei. Pentru noi…
