„Sic transit gloria mundi”! (Așa trece gloria lumii!). Așa meditam, în urmă cu câteva luni, împreună cu ilustrul profesor buzoian Liviu Stănilă asupra vieții și a morții, a istoriei, a psihologiilor colective, a imperiilor, glorii înghițite de timp, după ce a avut amabilitatea să îmi descrie cu amănunte mai multe sau mai puține, după caz, capitolele ce evocau istoria glorioasă a orașelor Europei pe care a surprins-o în cartea sa „Un buzoian cutreieră Europa”, publicată anul acesta la editura Editgraph. Pensionat după după 32 de ani la catedra de Istorie a Colegiului „B.P. Hasdeu” și alți patru ca profesor la Școala Generală din satul Spătaru, găsise în sfârșit timp să aștearnă pe hârtie, recunoscuse că ajutat și de soția sa Georgeta Păunoiu-Stănilă, care realizase cele mai multe dintre fotografiile care stăteau mărturie călătoriilor sale în carte, istoria Europei pe care „o pipăise”, după ce ani în șir, pe vremea comunismului, o văzuse doar cu ochii minții răsfoind biblioteci întregi de cărți. Dacă înainte de Revoluție nu putuse să meargă să viziteze, nu i se dăduse viză, după anii ’90 a făcut acest lucru și a scris.
Dintre toate subiectele discutate, ne-am oprit cu precădere la unul. Cel despre Dimitrie Cantemir. Nu întâmplător, pentru că, anul acesta, pe scara timpului nestatornic, se marchează borna temporală a celor 350 de ani scurşi de la naşterea, din 26 octombrie 1673, a lui Dimitrie Cantemir, iar în semn de adâncă cinstire adusă complexei personalităţi a cărturarului enciclopedist, la 12 ianuarie 2023 a fost promulgată legea prin care s-a instituit anul 2023 ca „Anul cultural Dimitrie Cantemir”. Intenționam să aloc timp și resurse pentru a aminti și cititorilor OPINIA acest moment astral al celor 300 de ani de la moartea prințului savant și nimeni nu părea mai potrivit să vorbească despre acesta decât profesorul Liviu Stănilă, a cărei carte mirosea încă a cerneală de tipar. Bineînțeles că Dimitrie Cantemir, fostul Domn al Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 şi 1710 – 1711), pe care istoriografia românească îl socoteşte un mare cărturar al umanismului românesc datorită multiplelor sale preocupări de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, își găsea loc în cartea profesorului Liviu Stănilă. Însă, era doar o parte din viața acestuia, care avea tangență mai mult cu șederea sa în Turcia. Și pentru că pensionarea nu i-a anulat în niciun fel calitatea de profesor, Liviu Stănilă s-a simțit dator față de buzoieni să completeze informațiile din carte cu cele legate de anii petrecuți de Dimitrie Cantemir în Rusia. Acestea par să fie ultimele însemnări ale ilustrului profesor înainte de a trece spre stele. Înainte de a relata ceea ce istoricul buzoian denumise „Dimitrie Cantemir în Rusia”, spunem cu adâncă tristețe „Drum lin printre stele, domnule profesor, Liviu Stănilă!”.
Ultimele însemnări ale profesorului Stănilă: Dimitrie Cantemir în Rusia
Între 8 și 12 iulie 1711 s-a desfășurat bătălia de la Stănilești, pe Prut, lângă Fălciu. Turcii și tătarii, sub comanda marelui vizir Mehmed Baltagi-pașa, numărau peste 120.000 de oameni față de 38.000, cât reprezenta armata lui Petru cel Mare, pusă sub comanda generalului Șeremetiev, și 10.000 de moldoveni conduși de Dimitrie Cantemir și hatmanul său, viitorul cronicar Ioan Neculce, reușesc în final să-i învingă.
Armata moldovenească era, ca și cea rusă, epuizată de hărțuieli și, mai ales, de foame. Recolta Moldovei fiind distrusă de invazia lăcustelor, lipsa ajutorului promis de Constantin Brâncoveanu și neintervenția armatelor polone pe care țarul mizase a înrăutățit foarte mult situația trupelor rusești și moldovene. Pacea s-a încheiat, în final, lângă Vadul Hușilor, la 12 iulie 1711. Petru cel Mare, sfătuit de câțiva apropiați să-l predea turcilor pe domnul hainit (trădător) Dimitrie Cantemir, refuză, spunând, după cum relatează marele istoric P.P. Panaitescu, că „aș putea da turcilor toată țara până la Kursk, pentru că îmi rămâne nădejdea de a o recuceri, dar nu pot nicidecum să-mi calc credința și să predau un principe care și-a pierdut domnia pentru mine, căci este cu neputință să recâștigi onoarea odată ce ai pierdut-o”.
Pitit într-un fel de șaretă pe două roate, unde știau numai cronicarul Neculce și câțiva copii de casă, Dimitrie Cantemir își începe drumul greu al exilului, condamnat să primească bunăvoința și ospitalitatea unui principe străin, care l-a apreciat foarte mult; a trecut pentru totdeauna, la 16 iulie 1711, granițele țării, nu fără frică, prin Ucraina poloneză, și se stabilește în final, în orașul Harkov.
Petru cel Mare hotărăște prin decret împărătesc ca fostul domn al Moldovei să primească titlul de „Principe Serenisim” și să primească în afara moșiilor din jurul Harkovului, reședință după rang, o curte cu palat de piatră în Moscova. Totodată a primit și unele împuterniciri asupra celor aflați sub protecția sa; având dreptul de judecată și supraveghere a celor care l-au însoțit în pribegie, unii au început să-l vorbească, să-l bârfească.
Cronicarul Ion Neculce, cu multă supărare, menționează că și firea domnului se schimbase.
În vara anului 1712 Dimitrie Cantemir își urmează ca sfetnic pribegia pe malurile Nevei, în noua capitală a Rusiei, Petesburg. Aici a început să se vorbească în senatul sfetnicilor de alungarea tătarilor din Crimeea și de mari operațiuni militare, cu oștile de calmuci de la Don, cazaci, zaporojeni și oastea rusească este pusă sub comanda principelui Dimitrie Cantemir. Domnitorul a primit cu surprindere și speranță reîntoarcerea în Moldova. Toate acestea s-au dovedit iluzii din cauza războiului cu Suedia, terminat târziu, în 1721, prin pacea de la Nystadt.
După 1720, după învestirea sa sfetnic personal al țarului Petru cel Mare și ca membru al senatului, Dimitrie Cantemir își stabilește reședința în mod definitiv cu întreaga familie în noua capitală a Rusiei. Aici primește un palat în stil baroc, prima lucrare a arhitectului italian Bartolomeo Rastreli, foarte aproape de Ermitaj, principele moldovean care a murit în 1723, cu doi ani înainte de terminarea lui. Principele moldovean se recăsătorește – după surprinzătorul deces al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino, cu care a avut șase copii, Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Șerban și Antioh -, cu o femeie frumoasă, fiică a generalului cneaz Trubetkoi, cel luat prizonier de suedezi în lupta de la Narva din 1701, și ținut în captivitate 18 ani. În această perioadă, nu lipsită de interes, este și idila țarului cu fiica lui Dimitrie Cantemir, devenită la un moment dat o adevărată problemă de stat. Nu știm dacă Dimitrie Cantemir a dorit ca fiica lui să devină țarină după eventuala repudiere a Ecaterinei. Ce știm din corespondența ambasadorului francez de la curtea țarului, Campredon, rezultă îngrijorarea cercurilor care, urmăreau această legătură devenită problemă de stat, după cum afirma P.P.Panaitescu.
Același lucru îl exprima și Ion Neculce, care, refugiat prin 1718, într-un orășel din Polonia, Nijboi, scria cancelarului D. Golovkin, printre altele, că „nădăjduia din ceas în ceas va ridica în cele din urmă amarul cel greu revărsat din plin asupra Țării Moldovei” și că „oricum și cu ce fel de mijloace nu ne va da uitării să ne lase în focul cel nestins la păgâni să rămânem să pierim”, cum scrie Ștefan Ciobanu, excelentul meu coleg de an la facultate.
Preocuparea permanentă a lui Dimitrie Cantemir în toată această perioadă de pribegie a constituit-o preocuparea pentru carte și scris. Prin ordinul țarului primise numeroase hrisoave și letopisețe. Acum Dimitrie Cantemir redactează principalele sale opere: Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului Otoman, concepută încă de la Comstantinopol, viața lui Constantin Cantemir, Hronicul Vechimii Româno-molo-vlahilor, între 1711-1623. În afara acestor lucrări, Dimitrie Cantemir a scris și altele de o importanță mai mică, dar semnificative pentru istotiografie: Panegiricul lui Petru cel Mare,1714, în limbile rusă și latină, Cercetarea monarhiilor pe baze filozofice, 1719, în limba latină, Evenimentele Cantacuzinilor și ale Brâncovenilor, în limba rusă, Tratatul de muzică turcească, 1703, în limba turcă, și Stema religiei mahomedane, note geografice, istorice și arheologice asupra regiunii Caucaz.
După încheierea războiului din nord cu Suedia, țarul întreprinde în 1722 expediția sa militară din Caucaz împotriva Persiei. La începutul acestei expediții care va dura doi ani încheiați a participat și Dimitrie Cantemir însoțit de amiralul Apraxin și contele Tolstoi. Domnitorul nostru familiarizat cu problemele orientale a făcut parte în această perioadă dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Petru cel Mare. A adus o întreagă tiparniță cu litere arabe, indiene, persane, și armănești, și câțiva meșteri tipografi; sub îndrumarea lui se scot câteva proclamații în limba turcă. Ajunge pe la începutul lunii iulie în Astrahan și inițiază, trecând prin Derbent de curând cucerit o expediție științifică, în Munții Caucaz. Observațiile sale asupra regiunii urmau să formeze obiectul unei monografii. Rezultatele ultimelor sale cercetări s-au publicat la câțiva ani după moartea sa, în 1728, prin grija fiului său, Antioh Cantemir.
Bolnav și resemnat, dar îngrijorat de viitorul celor rămași, mai ales întristat de nenorocirea fratelui său Antioh, ostatic la Constantinopol (Țarigrad, Istambul), domnitorul Dimitrie Cantemirse reîntoarce la începutul anului 1723 la reședința sa din Dimitrovca.
La 21 august 1723 cărturarul domn al Moldovei, sfetnicul credincios al țarului Petru cel Mare, se stinge din viață în vârstă de numai 50 de ani. A fost înmormântat alături de doamna Casandra, într-o micuță biserică construită de el la poalele mănăstirii grecești cu hramul Sfântului Nicolae din Moscova.
