Premieră în lumea universitară: buzoianca Oana Camelia Șerban a obținut pentru a doua oară titlul de „Profesor Bologna”

Absolventă a Colegiului Național „B.P. Hasdeu”,  asistentul universitar dr. Oana Camelia  Șerban,  doctor în Filosofie al Universității din București din 2018, a fost premiată pentru a doua oară cu ti­tlul de „Profesor Bologna”. Această distincție este singura recunoaștere oferită exclusiv de către studenți cadrelor didactice care-i inspiră. Prin urmare, titlul de „Profesor Bologna” este cu atât mai semnificativ pentru Oana Camelia Șerban cu cât acesta vine exclusiv din partea studenților, cei care sunt cei mai îndrep­tățiți să recunoască și să aprecieze performanța didactică a profesorilor lor. Premiul se oferă anual în cadrul Galei „Profesorului Bologna”, singura inițiativă națională menită să omagieze și să răsplătească performanța didactică a profesorilor, punând în lumină acele cadre didactice care re­ușesc să inspire și să stârnească interes prin metode de predare adaptate la nevoile și interesele studentului de azi.

Gala ,,Profesorului Bologna” este un proiect de tradiție al Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR), scopul său principal fiind îmbunătățirea sistemului de învățământ superior din țară prin premierea și promovarea profesorilor care formează generații, reprezintă adevărate valori și sunt modele pentru studenți.  Dincolo de activitatea de cercetare și rezultatele profesionale ale profesorilor, evenimentul răsplă­tește calitatea de dascăl și îndrumător a universitarului român, calitate care, în general, este uitată în acordarea distincțiilor și premiilor dedicate cadrelor didactice. Pentru această recunoaștere, Oana Camelia  Șerban – printre cei câțiva profesori universitari care primesc pentru a doua oară acest titlu, le-a mulțumit studenților ei printr-un mesaj pe rețelele de socializare. „Am primit prețuirea studenților mei, prin titlul <Prof E-Tare>, la numai trei ani de la Gala din 2018 când am devenit Profesor Bologna. Pentru mine e singura apreciere care contează într-o societate în care performanța și fericirea noas­tră sunt hipercuantificate. Este expresia unui feedback personal(izat), care depășește rezultatul obținut prin prisma evaluărilor instituționale. Ocazie cu care observi ce ai făcut bine și ce ai greșit în dialogul cu studenții, dar și ce ai putea extinde din practicile didactice la nivelul generațiilor următoare. Mulțumesc studenților care mi-au îngăduit să întreb care este povestea lor de viață din spatele ecranului, așa încât să fac din filosofie un răspuns la problemele și îndoielile lor. Mulțumesc studenților care  m-au primit în casa lor, de la primele ore ale dimineții până seara târziu, prin intermediul unui ecran care nu a alterat parteneriatul nostru sincer și egala demnitate dintre noi. Mulțumesc celor care m-au lăsat să demontez prejudecata potrivit căreia în online se învață mai puțin sau mai slab”, se arată în postarea sa.

Pe lângă activitatea didactică universitară, Oana Camelia Șerban are și o bogată activitate literară și jurnalistică, pe care a început-o din vremea în care era elevă a Colegiului Național „P. Hasdeu”. Romanele și activitatea jurnalistică vin în completarea activității sale academice. Cariera de scriitor a debutat prin publicarea volumului de lirică modernă „Camelii fără puls”, Ed. Omega, 2007. Câțiva ani mai târziu, în 2013, a realizat lansarea volumului de editoriale „Actualități urbane. Odiseea spectacolului fără virtute”  la Târgul Internațional Gaudeamus – Carte pentru învățătură, printre invitații  evenimentului  aflându-se prof. univ. dr. Vasile Morar, asist. univ. drd. Laurențiu Gheorghe, asist. univ. dr. Raluca Oancea, și foștii săi profesori de la Colegiul „B.P. Hasdeu” Gheorghe Tarara și Ionel Banu.

Cu o activitate publicistică impresionantă, Oana Camelia Șerban este autoare a mai multor cărți de specialitate, dar și literare, între care menționăm pe cele recent apărute, „Scrisorile singurătății”, un roman epistolar apărut în 2019 la Editura Cartea Românească și „Anii 44”, un roman-protest în fața dezumanizării artiștilor care trăiesc imposibilul pentru a scrie o artă fabuloasă, apărut în pandemie, publicat la aceași editură.

Prin participările la conferințe sau proiectele de cercetare desfășurate în Italia, Norvegia, Germania, Portugalia, Bulgaria, Grecia și România, dar și prin contribuțiile științifice în articolele de specialitate, Oana Camelia Șerban a dezvoltat următoarele arii de expertiză: estetică, filosofie modernă, teorie critică, managementul artelor, capitalism cultural. Este membru ISCH (International Society of Cultural History), fondator al IJAPHC (International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture) și editor al revistei LaPunkt (publicație Eurocentrica, membru Eurozine). Ea se numără printre membrii fondatori ai Centrului Cultural „B.P. Hasdeu”. Acesta este unul dintre motivele pentru care își dorește să revină la Buzău cu proiecte pe care să le deruleze prin Centru, astfel încât să îi inspire pe elevi către performanțe academice.

Despre planurile sale, unele care au legătură cu Buzăul, altele care țin de preocupările sale științifice privind, cum ar fi, spre exemplu, internaționalizarea resurselor umane, a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului OPINIA.

Reporter: Ați devenit, în premieră, „Profesor Bologna”  pentru a doua oară…

Oana Camelia Șerban: Sunt „Profesor Bologna” a doua oară. Este o mare bucurie și o mare onoare, pentru că diploma de „Profesor Bologna” se acordă în mod normal o singură dată în viață. Eu am luat-o și în 2018. Anul acesta s-au concentrat pe ceea ce înseamnă fenomenul învățământului Bologna în online și a fost o ediție specială pentru ceea ce înseamnă zona aceasta de „educație tehnologică”. La propunerile studenților, au făcut o derogare și au dat posibilitatea ca și „Profesorii Bologna” desemnați anterior să poată fi luați în considerare la evaluare; tocmai de aceea m-am trezit în poziția fericită de a primi certificarea aceasta a doua oară. A fost cu totul și cu totul special.

Este o provocare, pentru că, după un an de pandemie, în care nimeni nu era pregătit să predea în mediul online, recunoașterea vine ca un imbold pentru a continua metoda pedagogică pe care eu am găsit-o ca fiind oportună pentru studenții din anul I, II și, mai ales, pentru cei de la master.

Rep: Vorbiți despre o premieră!

O.C.Ș.: Da, este o premieră, pentru că nu au fost niciodată până acum criterii pentru validarea performanțelor educaționale în mediul online.  E singura diplomă pe care o acordă studenții pentru profesorii lor și propunerile se fac într-un proces bine calculat. Sunt tot felul de standarde, de la performanța în predare până la interacțiunea cu studenții, tipul de apreciere a activităților extracuriculare, a activităților de cercetare, a implicării studenților în conferințe sau în acțiuni naționale sau internaționale. Ca profesor nu știi când ești nominalizat. În 2018, când am fost nominalizată prima dată „Profesor Bologna”, m-am trezit cu o audiență la un curs formată din studenți evaluatori pe care nu-i știam.  Mi-am dat seama că era ceva suspect, pentru că îi cunosc foarte bine pe studenții cu care lucrez în mod obișnuit, dar m-am gândit însă că poate, din diferite motive – job sau mai știu eu ce altceva -, nu au putut veni la timp. După curs mi s-a spus că aceasta era povestea, că de fapt că era o evaluare pe partea Galei „Bologna”. Au evaluat două cursuri, după care am avut un interviu în care am discutat preț de 45 de minute despre proiectele pe care eu   le-am făcut pentru studenți. Anul acesta s-a desfășurat la fel evaluarea, exceptând partea de audiere la curs pentru că totul se desfășoară în online și regimul universitar e foarte atent cu tot ceea ce înseamnă accesul persoanelor străine la cursuri. De aceea, am făcut doar partea de interviu, iar propunerile studenților au fost redactate mai elaborat.

Rep.: Titlul acesta este cel mai frumos feedback pe care îl poate primi un cadru didactic din partea studenților

O.C.Ș.: Da. De departe, dincolo de  evaluările instituționale. Pe noi ne evaluează anual și ni se transmit niște cifre foarte sterile, cum ar fi:  80% dintre studenții dumneavoastră sunt mulțumiți, iar 15% consideră că ar trebui să îmbu­nătățiți partea de predare online; dar nu știi într-un mod personalizat ce ai făcut bine și ce ai făcut rău, ori în evaluarea Bologna intră un   feedback mai personal. Pentru mine, ca profesor, e important să nu primesc cifre de bunăstare sau de nemulțumire, ci motive, argumente pentru care este bine sau rău. Și atunci da, pentru ceea ce înseamnă tradiția învățământului româ­nesc, Gala Profesorilor Bologna e, de aproape mai bine de zece ani, cel mai bun tool (n.r., instrument) pentru feedback universitar.

Rep.: Este un premiu meritat având în vedere evoluția pe care ați avut-o în ultimii ani, de la eleva care lansa primul volum de pe băncile Colegiului „Hasdeu” până la cea a profesorul universitar cu doctoratul luat și, de asemenea, cu postdoctoratul finalizat.

O.C.Ș.: Pentru mine a fost o bucurie, pentru că nimeni nu rămâne în mediul universitar decât dacă are o vocație în sensul acesta. Tipul de răsplată economică pe care o ai ca profesor e departe de un mediu decent. Salariile profesorilor din România față de cele ale profesorilor din Occident sunt la distanță foarte mare și atunci nu faci această profesie decât dacă îți place și din pură pasiune. Calitatea actului didactic, respectiv bunăstarea studentului, au fost singurele lucruri care m-au interesat în aproape opt ani de când m-am apucat să predau în mod susținut.

Rep.: Ce puteți să ne spuneți despre proiectele dumneavoastră în calitate de cadru didactic  universitar? Ați combinat pentru realizarea lor partea de jurnalistică cu cea științifică, profesională?!

O.C.Ș.: Eu sunt director executiv al Centrului de Cercetare în Istoria Ideilor Filosofice și, de curând, am lansat un program privind internaționalizarea resurselor noastre umane care se numește „A philosophical talk” și am câte un invitat în fiecare lună cu care realizez interviuri. Este un fel de emisiune filosofică transformată și în podcast – ideea mi-a venit în timpul pandemiei -, și au fost nume foarte mari: prof. Simon Critchley, în urmă cu două luni, luna trecută l-am avut ca invitat pe Stefan Sorgner – care a înființat mișcarea metaumanistă și este profesor la John Cabot University, la  Roma -, iar luna aceasta voi discuta cu Anthony Julius, profesor de Istoria Artei și de filosofie, care a fost și avocatul de divorț al prințesei Diana.

Eu am făcut și fac în continuare jurnalism cultural, în puținul timp liber pe care îl am, dar am vrut, în principal, să aduc mai aproape de studenți ceea ce înseamnă figura unor profesori contemporani, nume mari în domeniu, din străină­tate, cu care ei nu au  ocazia să se întâlnească altfel și pe care ei îi studiază în programele de curs și de seminar. A fost un proiect convenabil în sensul că am armonizat mai multe lucruri: pasiunea mea pentru ceea ce înseamnă jurnalism cultural, dorința lor de a intra în contact cu acești profesori și internaționalizarea programelor educaționale ale facultății noastre.

Între timp, la rubrica proiecte am reușit ca, prin prisma unui proiect FDI (Fondul de Dezvoltare Instituțională, n.r.), să achiziționăm resurse necesare transformării culoarelor Facultății de Filozofie într-o galerie de artă, și, din toamnă, când se vor întoarce la facultate și dinamica epidemiologică ne permite, o să-i așteptăm cu o galerie de artă contemporană, miza mea fiind aceea de a înscrie în timp galeria la Noaptea muzeelor și de a asigura astfel un network (n.r., o rețea) între studenții de la Universitatea Națională de Arte și studenții de la Facultatea de Filosofie. Eu predau și estetică și îmi este peste mână când ajung la partea de estetică contemporană să predau dacă nu am un exemplu la îndemână. Și atunci m-am gândit să le aduc muzeul la ei acasă și să le fac o galerie la facultate. Spațiul arată foarte bine, e industrial, e modern și se pretează. În rest, avem volume, simpozioane, conferințe naționale, internaționale etc.

Rep.: Vă continuați activitatea de cercetare chiar dacă ați obținut titlul de doctor!

O.C.Ș.: Săptămâna trecută am ridicat diploma de studii postdoctorale. Am terminat „post-docul” (n.r., post-doctorat) pe care l-am făcut în analiza spitalelor monument din România ca formă de patrimoniu tangibil și intangibil. Lucrez la o monografie care să fie publicată ca rezultat al cercetării post-doctorale. Am făcut doctoratul și post-doctoratul și am în continuare apetit de studiu, astfel că nu exclud să mai fac un doctorat sau un „post-doc”. Dacă mă raportez la criterii de vârstă și la standarde de performanță, am conș­ti­ința împăcată și pot spune că sunt mulțumită cu ce am făcut până în prezent.

Rep.: În studiul postdoctoral pe care l-ați făcut este inclus și Spitalul „Brătianu” din Buzău?

O.C.Ș.: Da. O să își găsească câteva pagini la rubrica monumentelor care îndelung au fost afectate, dar pentru care s-a găsit sprijin pentru recon- strucție. Eu am încercat să construiesc post-doctoratul în sensul de document de cercetare din care să derivăm politici publice pentru relansarea acestor spații clinice care au fost dezafectate, fie transformate în spații paliative, fie transformate în muzee medicale. La „Brătianu” este un caz cu totul și cu totul aparte, pentru că autoritățile locale s-au zbătut îndelung cu reconstrucția spitalului. E foarte interesantă acolo memoria culturală a instituției. Felul în care secțiile de oftalmologie și secțiile de dermato-venerice au avut un profil cu totul și cu totul aparte pentru zona de sud-est a României și e important e că este una dintre instituțiile salvate. Un contraexemplu este maternitatea de la Fălticeni, care a fost demolată și transformată într-un hipermarket, ceea ce este scandalos. Eu felicit autoritățile că au găsit o soluție pentru Spitalul „Brătianu”. Bunica mea locuiește la Crâng și, în copilărie, traversam bulevardul și mă întrebam ce este acolo. Avea în curte niște magnolii foarte frumoase, dar în afară de asta nu se întâmpla nimic.

Rep.: Ați publicat foarte multe cărți. Aveți vreo lucrare pe care o pregătiți acum pentru tipar?

O.C.Ș.: În ultimii ani am început o colaborare cu Editura Cartea Românească Educațional și  am deschis un proiect de traduceri; am luat o pauză de la ceea ce înseamnă scrierea beletristică și am trecut pe partea de traducere. Astfel că, în curând, în următoarele două-trei luni, va apărea „Speranța în moștenire”,  trilogia lui Jean d’Ormesson, și am primit – ceea ce pentru mine este o onoare – posibilitatea de a traduce Scrisorile lui Albert Camus și o parte a lucrărilor lui Mitterand. Acestea sunt proiectele pe termen scurt. Pe termen lung, o să mă întorc la ceea ce înseamnă scrierea literară. Ultimul meu roman, „Anii 44”, îmi e cartea cea mai dragă. A fost un roman scris în pandemie, care surprinde cumva și viața în pandemie, dar mai mult decât atât, încearcă să rescrie poveștile a zece oameni de cultură celebri care au sfârșit sub tensiunea neîmplinirii afective. E vorba de Fitzgerald, Cehov, Lawrence și alte șapte personalități care se regăsesc în roman. Toate aceste lucruri își găsesc locul doar atunci când prioritar nu este un articol de cercetare; scrierea academică e pe primul loc.

Rep.: Cum reușiți să vă manageriați timpul  și resursele astfel încât să vă încadrați în deadline-uri?

O.C.Ș.: Am sacrificat destul de mult ceea ce înseamnă viață personală și, în ultimii ani, nu pot să spun că am avut parte de timp liber. Fără să considerați ca pe un compromis, dar la ceva trebuie să renunți. Nu poți să fii cu toate la îndemână, și atunci am ales să stau mai mult în zona de cercetare, pentru că, într-un anumit sens, chiar dacă norma unui asistent universitar e compusă mai mult din ore didactice și mai puțin din ore normate pentru cercetare, nu poți să predai bine dacă nu ești în pas cu ceea ce înseamnă ultimele trenduri în cercetare și ceea ce înseamnă ultimele rezultate, chiar și atunci când vine vorba de un domeniu umanist. Prin urmare, am focusat energia în ceea ce înseamnă cercetare și scriere academică, iar puținul timp pe care îl am la dispoziție încerc să-l aloc pentru câteva lucruri care îmi asigură un răsfăț: scriu beletristică, călătoresc – dacă nu există o pandemie care să mă oprească -,  și încerc să reconstruiesc relația cu fostele generații de studenți cooptându-i în diferite proiecte de cercetare. Nu mai lucrăm formal, păstrăm legătura și, atunci când se ivește ocazia, îi public. Pe mulți dintre ei i-am adus la Editura Cartea Româ­nească Educațional  ca să-i publice, pe alții i-am pus în reviste de cultură, i-am îndreptat către revista „LaPunkt” în care scriu cu drag.

Rep.: Îi ajutați pe cei ce vin din urmă. Nu același lucru s-a întâmplat cu dumneavoastră. Ba, dimpotrivă, ați fost nevoită să țineți piept unui atac venit din partea domnului Liiceanu.

O.C.Ș.: Apropo de acest lucru, consider că nu trebuie să facem din educație și din cultură o feudă în care noile generații par că nu își au locul. Ceea ce mie mi s-a părut important – și aș vrea ca studenții mei să nu se confrunte  niciodată cu asta -,  este să nu cazi într-o bătălie care nu-i a ta. Nu am făcut din asta un accident de viață prea mare, dar mă deranjează când mai spune câte cineva „Vă știu, v-ați certat cu Gabriel Liiceanu”. Mie mi-a fost clar că, dacă nu ges­tionez situația în numele adevărului și așa cum trebuie, va deveni un precedent periculos pentru studenții mei. Dacă se pune problema de adevăr, nu mai este vorba de curaj, pentru că adevărul trebuie spus, pur și simplu.

Rep.: Aveți acum vreun proiect legat de Buzău?

O.C.Ș.: O să încercăm să reluăm ceea ce începusem mai demult la Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, când am  pus bazele Centrului Cultural „B.P. Hasdeu” la aniversarea unei cifre rotunde din viața colegiului. După aceea, activitățile mele academice au devenit destul de alerte și nu am putut să mă concentrez  pe Centrul Cultural așa cum aș fi vrut. Îmi doresc să mă întorc la Buzău să lansez monografia dedicată spitalelor monument  și  să realizăm  un dialog  și cu autoritățile locale, în jurul Spitalului „Brătianu”. Acesta mi s-ar părea un moment de bun augur pentru a pune puțin în lumină ce înseamnă nevoia aceasta de a direcționa publicul spre lumea medicală, dar și despre cultura medicală din spatele actului clinic. De asemenea, mi-aș dori – dacă timpul mi-ar permite măcar una-două săptămâni -, să fac un seminar intensiv de filozofie cu elevii buzoieni și poate că o să realizez asta prin Centrul Cultural „Hasdeu”, în toamnă; pentru asta trebuie să vorbesc cu noua conducere. Eu am rămas într-o relație foarte bună cu cei de la „Hasdeu” și chiar dacă, tehnic vorbind, nu am mai putut să mai derulez proiecte în ultimii doi ani – pentru că de la concurs încoace am avut tot felul de presiuni pentru a livra diferite proiecte -, în mod sigur asta aș vrea să fac pentru elevii de acolo. Și eu, când eram elevă, veneau la „ateneul hasdeian” tot felul de profesori, care mai târziu mi-au devenit dascăli, și mi se pare important să-i deschizi drumul elevului către mediul academic.

Rep.: Unii dintre  hasdeieni vă sunt elevi.

O.C.Ș.: Unul dintre buzoienii dragi dumneavoastră e Petruț Dinu, care mi-a fost student și care anul acesta termină Facultatea de Filosofie și, din câte am discutat eu cu el, va merge către o carieră de psihoterapeut. A fost frumos că am împărtășit același profesor de filosofie, pe domnul Tarara, și deja dânsul are talentul de a crea o legătură între generații. Este emoționant să știi că îți vin elevi ai fostului tău profesor, lucrul acesta te responsabilizează de două ori.

Rep.: I-ați avut alături de dumneavoastră la lansarea primului volum pe profesorii colegiului, Ionel Banu și Gheorghe Tarara.

O.C.Ș.: Profesorul Ionel Banu mi-a fost ca un părinte în „Hasdeu”:  mi-a ghidat literatura și a făcut tot ce a ținut de actul publicării, pentru care eu nu vedeam nici vreo necesitate, nici vreo presiune, nici importanță. Domnul profesor Banu a știut să așeze lucrurile astfel încât să facă din asta un act de normalitate culturală. Ulterior, domnul profesor Tarara a înțeles că dincolo ce înseamnă poezia pe care o scriam la vremea aceea – acum nu mai scriu poezie -, există ceva mai mult și anume deschidere spre ceea ce înseamnă roman, ficțiune, narațiune. Dar cei doi au insistat pentru ceea ce înseamnă publicare și le datorez un respect profund și o recunoștință aparte, pentru tot ce au făcut pentru mine.

Rep.: Acest sprijin a contribuit decisiv la alegerea Facultății de Filosofie la terminarea Colegiului?

O.C.Ș.: Fusesem olimpică la Logică și am crezut că se confirmă un anume rezultat și că pot merge acolo. Eu am vrut să fac Medicină, dar nu m-aș fi descurcat, pentru că sunt o fire emoțională și mi se părea că dacă nu faci chirurgie nu are  niciun sens să mă apuc de asta. Aș fi vrut să fac apoi Teologie, dar este un domeniu patronat de genul masculin și m-am gândit că zona în care pot să combin partea sufletului și a trupului e Filosofia. Așa gân­deam atunci. Acum  am alte motive pentru care văd lucrurile așa. Am reușit să democratizez puțin ceea ce înseamnă discursul filosofic în sfera publică și o să fac asta în continuare și sunt foarte fericită că am ajuns la acel moment să fiu studenta singurei Facultăți de Filosofie pură din țară. În rest, toate sunt în combinație, Filosofie și Drept, Filosofie și Litere. Ca profesor, am acum responsabilitatea să păstrez caracterul acestei integrități mai departe.

Rep.: Alături de dumneavoastră în ale condeiului s-a aflat  încă de la început și regretatul scriitor Marin Ifrim. El și-a exprimat încrederea în forța dumneavoastră creatoare și a întrezărit valoarea dumneavoastră în exprimarea literară încă de la început, de când erați pe băncile „Hasdeului”.

O.C.Ș.: Domnul Ifrim a fost cel mai apropiat editor pe care l-am avut vreme de vreo câțiva ani. Aproape zece ani a fost editorul meu și ultima carte pe care mi-a scos-o a fost un roman trist despre ceea ce înseamnă ­ex­periența vieții într-un spital. La foarte puțin timp după ce mi-a scos cartea asta, s-a prăpădit. Am avut o relație bună pe care am păstrat-o prin corespondență atunci când nu ne vedeam și era un partener bun de dialog și mai ales un dătător de feedback pentru că era atent să  vadă dacă scrierea are toate nuanțele culturale corecte, putere, aplomb etc., la el apelam cel mai des pentru asta. Cu Marin Ifrim totul era făcut din joacă și din suflet; asta a contribuit la o maturizare, la încredere, la un anumit tip de network cu alți scriitori și alți autori. De la Marin Ifrim am învățat că o carte va fi vandabilă dacă ai scris-o din suflet.