Alexandru PRIPON
Adesea, apărem în povestea altora purtând un alt chip (cel puțin altul decât cel pe care îl știm) și având alte gesturi, așa cum chiar suntem, probabil, priviți dintr-o perspectivă diferită. Parcurgem un altfel de drum acolo, ca personaje secundare, insignifiante, ori ca eroi negativi, cu țeluri crâncene. Luptăm pentru un alt deziderat, la limita ridicolului sau a hiperbolizării, gândim și ne manifestăm diferit, ca niște imagini privite într-o oglindă binișor deformată. Și acesta este motivul pentru care nu trebuie, nu e firesc să știm întotdeauna ce cred alții despre noi, deoarece naivitatea existenței noastre printre amici și prieteni virtuali este mai bună, mai sănătoasă decât înțelegerea cinică a inimiciției care ne împresoară, uneori.
Ați observat că, de la o vreme, discuțiile cu alții se rezumă, prea adesea, la mici și mari bârfe despre diverse persoane și grupuri, cu scopul evident de a sublinia un soi de precar avantaj moral ori de altă natură pe care l-am avea, față de oricine? Știm detalii (dacă nu știm, inventăm) și le dezvăluim fără a ne impune vreo limită, poate doar vreuna izvorâtă din spaima că subiectele clevetitorilor ulteriori vor izbuti să cuprindă, culmea, și lipsa noastră de discreție.
După succesul obținut de știrile gossip (bârfă) dincolo de oceane, într-o vreme și într-un spațiu unde orice putea fi spus și scris fără cine știe ce restricții deontologice, cu o eventuală teamă de procese civile costisitoare, iată că această modă capătă o maturitate îndoielnică și o voce baritonală cam peste tot. Presa de entertainment (dedicată, adică, muzicii, filmelor, sportului ș.a,), de exemplu, are nevoie de știri proaspete, iar acestea nu pot fi obținute, cel mai adesea, decât pe surse – un neajuns suficient de mare pentru a știrbi măcar parțial credibilitatea materialelor. Se zvonea, cândva, că vedete din diferite zone ale așa-numitului showbiz plăteau generos fabricarea unor astfel de știri, privitoare la ele sau la niscaiva rivali, prezentate ca simple clevetiri nevinovate. Și, uneori, aflăm despre cine știe ce grozăvie săvârșită de vreun actor sau cântăreț, ne formăm o părere pe măsură de rea, fără a mai citi eventualele deslușiri și dezmințiri ulterioare, care îl dezvinovățesc.
Cumva, dintr-o excepție menită să sprijine prezentarea nespoită a adevărului, argumentarea „pe surse” pare să devină, mai nou, o normă, lucru deloc de bun augur pentru viitorul mass-media. Deoarece, fără probe, o alcătuire jurnalistică este un simplu efort literar, care se poate să fi traversat binișor granița către ficțiune. Iar suspiciunea că sursele (protejate de confidențialitate, firește) pot fi, la fel de bine, fictive, poate mânji cu noroi frontispiciul oricărei instituții serioase de presă.
Însă nu doar jurnalismul dedicat segmentului menționat, ci mai toate cotloanele mass-media sunt atinse de această cutumă, păguboasă pe termen lung. Iar aici este necesară o mult mai mare atenție, cred, din partea responsabililor aflați în redacție, care să urmărească necruțător criteriile de publicare (sau rostire) a unor elemente fără acoperire. În caz contrar, va trebui să introducem, pe ici, pe colo, avertizarea aceea, ușor rizibilă, potrivit căreia „orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare”, pentru a ne proteja de problemele care pot surveni.
Am auzit, de curând, o opinie: că ar fi necesară introducerea pe rolul instanțelor a unor procese de calomnie, intentate jurnaliștilor care s-au exprimat (poate imprudent, poate nu) în anumite privințe. Și mă gândesc că ar fi cumplită (re)ajungerea în situații de tăcere impusă cu pumnul sau de înrolare voluntară în fanfara care să-i cânte la ureche, delicat, cine știe cărui potentat al vremii. Cândva, „delictul de opinie” nu era o expresie pe care să o rostești cu zâmbetul pe buze și ar fi de neimaginat să asistăm la renașterea ei, într-un registru serios, ca urmare a unor pretexte pe care noi înșine, neprevăzători, le oferim.
După cum ar fi îngrozitoare adeverirea unor profeții recurente, potrivit cărora presa poate pierde din încrederea populației, ca urmare a parcursului câtorva membri nereprezentativi prin tufele care împrejmuiesc fireștile limitări deontologice. Generalizarea pripită este un obicei foarte ușor de perpetuat, mai ales atunci când nu avem la îndemână decât elemente supuse unei anumite tipologii.
Sunt lucruri sensibile, despre care, adesea, mai bine nu vorbim, din respect pentru vasta majoritate a confraților noștri, neimplicați în jurnalismul ludic (să-i spunem așa). Însă trebuie să privim, cu seriozitate, prezentarea pe surse ca fiind o măsură excepțională, cerută de o situație excepțională, nu ca pe o practică deja obișnuită. Jurnalistul este, mai presus de orice, un artist, un truditor, un exemplu de etică desăvârșită, nu are cum să devină un propagator de bârfe sau un colportor de zvonuri obținute dintr-o singură sursă, și aceea, în mod confortabil, anonimă.
Sunt convins că viitorul va decanta practicile curate mass-media, separându-le de micile prestidigitații apărute ieri și aflate deja pe patul de moarte. Mai important este, însă, ce rămâne în urmă. Deoarece misiunea jurnalistului este să ducă mai departe cunoașterea, nu să inducă neîncrederea. Poate că rândurile acestea par idealiste până la falsă ingenuitate, dar mă gândesc că, uneori, este mai bine, mai corect să ne întoarcem la manual, să citim cu atenție și să ne autoanalizăm, spre a vedea în ce măsură am rămas de partea cea bună a trudei mediatice. Pe malul potrivit al fluviului de cuvinte…
