Roxelana RADU
Trăim vremuri complicate. O scindare fără precedent în societatea românească ne tot împarte și desparte, ne așază pe poziții ireconciliabile și ne antagonizează pe zi ce trece. Motive? Destule. Marea redresare economică întârzie, marile reforme trag targa pe uscat, dezmățul pe banii publici continuă, austeritatea e suportată deocamdată numai de pensionari și de TVA-ul mărit care scumpește viața (și-așa grea) a omului de rând.
Unde sunt promisiunile de altădată? Pare că mai avem de așteptat. Nu-i nimic, suntem învățați cu așteptarea. Zeci de ani am așteptat să vină americanii. Circula o butadă pe vremea comuniștilor, „vin americanii!”, o expresie care de fapt semnifica dorința de libertate. Timpul a trecut, până la urmă americanii au venit, aud că deunăzi au și plecat. Că ar fi rămas numai jumătate din câți erau. Buni și ăia, decât deloc.
Noi am rămas (de la alegeri) tot împărțiți, și tot în suveraniști și globaliști. „Turul doi înapoi” și ceilalți. Mă rog, suveraniștii au niște etichetări mai nuanțate ale conaționalilor preopinenți, gen trădători de neam/mucușoriști/vânzători de țară/soroșiști/slugile Europei/vânduți/lași, și exemplele pot să continue căci, așa cum știm, fantezia românului, în special a celui care tânjește după „președintele ales”, este inepuizabilă. Altminteri însă, ne vedem de preocupările noastre constante: ura, bășcălia, aflarea în treabă, datul cu părerea, vrajba. Temele…?!? Ăăă, pardon… narativele!… că așa se spune mai nou. Da’ ce, parcă de narative ducem noi lipsă? Orice subiect este binevenit. Dacă n-avem, îl inventăm. Mai actuală ca niciodată, sintagma „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră” e un rezervor nesecat de inspirație. A apărut în peisajul online o specie nouă: unii de-și zic jurnaliști și pretind că scriu pamflete. Spun că pretind, fiindcă ceea ce scriu ei nu sunt pamflete, ci de-a dreptul insulte și injurii. La adăpostul titulaturii de pamflet poltronii îngurguțați în mediul online urlă, batjocoresc, bălăcăresc, aruncă cu noroi, crezând că un pamflet le dă dreptul să-și verse lăturile după bunul plac, fără să răspundă în niciun fel. Bieții pseudo-jurnaliști habar n-au ce este genul literar în discuție și confundă libertatea de exprimare cu libertatea de calomniere și denigrare. Ne lămurește „tata pamfletarilor” (sic!), Mircea Dinescu, cum că pamfletul trebuie să aibă ironia subțire, nu grosieră, și că nu înjurând ca porcul ești pamfletar. Dar ce-i interesează pe ei…?!? Important pentru această specie rapace, vorace și locvace (care va trebui să meargă la DEX acum, ca să priceapă) este parada de miștocăreală vulgară pe care o desfășoară nestingherită în mediul online. Iosif Visarionovici cel de tristă amintire, autorul zicerii pe care am reprodus-o mai sus, ar fi pălit de invidie văzând era digitală și rapiditatea cu care se împrăștie deșeurile pretins literare și grosolăniile de tot felul. Mi-e dor de butada de pe vremuri care spunea că tot românul se pricepe la politică și la fotbal. Iată că astăzi se pricepe la absolut orice. Așa că își dă cu părerea despre tot și toate, că știe el mai bine cum stau lucrurile. Și să te ferească sfântul să-l contrazici, că n-o mai scoți la capăt cu el.
Că tot veni vorba de sfânt, mi-a fugit gândul la sfințirea picturii în mozaic a Catedralei Naționale. Mă rog, presa a scris care cum a apucat sau cum a înțeles (ori mai degrabă n-a înțeles): „inaugurarea catedralei”, „catedrala neamului”, „catedrala mântuirii neamului”. Nu vreau să fac alte comentarii (deși ar fi destule de făcut), dar observ că nici nu se putea prilej mai bun de a face vizibilă scindarea și disoluția societății. Semănând mai degrabă a inaugurare laică decât a sfințire religioasă, evenimentul a împărțit, pe criterii cât se poate de lumești, participanții în două categorii: cei dinăuntru – autoritățile, oficialitățile, politicienii și vip-urile, și cei de afară – credincioșii cei mulți, cărora de fapt li se adresează acest simbol al neamului românesc. Mă gândesc cum ar fi fost invers. Politicienii afară, 12 ore în frig, și credincioșii înăuntru, la slujbă. Am uitat să vă spun că simbolul neamului are, deloc simbolistic, POS-uri înăuntru, și nu trebuie să fim cârcotași, ci să ne gândim că, pe austeritatea asta, nici bănuțul văduvei nu mai e ce era odată și nici pensiile degrabă-ciuntite de pachetul unu de măsuri.
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei declară că, în pas cu tehnologia, BOR vine în întâmpinarea celor care vor să utilizeze mijloacele moderne de plată. Mă gândesc că aceia nu pot fi decât cei vizați de pachetul doi de măsuri, căci doar ei ar avea resurse financiare care să necesite plata cu cardul. Firește, asta se va întâmpla când o face plopu’ pere! Deh, drumul către mântuire e pavat cu plăți contactless, ca să-i parafrazez pe cei de la BBC. Ar fi prea frumos să vină Patriarhia și în întâmpinarea altor probleme, cum ar fi să răspundă la numărul de telefon afișat pe site-ul instituției. M-a întrebat cineva nu demult dacă știu că Întâiul Stătător al Bisericii acordă și domnia sa audiențe, precum Suveranul Pontif. Am încercat să obțin o audiență, dar la „Comunicare și relații publice” nu răspunde nimeni, niciodată. După vreo lună și jumătate de sunat degeaba, m-am lăsat păgubașă.
Avem o țară (versuri de actualitate, deh…) în care se-ntâmplă ca mersul la spovedanie să se soldeze cu o agresiune sexuală, iar agresorul (care și-a recunoscut fapta) să fie condamnat la doar doi ani și jumătate cu suspendare, după un proces care a durat mai bine de trei ani. Mă întreb cât ar fi durat, dacă ar fi negat fapta. O țară în care niște persoane aflate sub control judiciar salută mulțimea cu salutul nazist interzis prin lege. O țară a tuturor posibilităților.
Din când în când, în țara asta, mai moare câte cineva: o femeie ucisă în bătaie de concubinul alcoolic, sau oameni nevinovați striviți la propriu pe șosele de șoferi inconștienți, sau locatari în vreo explozie neelucidată, sau vreo doctoriță răpusă de gărzi, stres și epuizare. Care este reacția celorlalți? Ura. Valurile de ură nu întârzie să apară, se revarsă haznalele cu otravă și dejecții care fac ca golăneala de peluză să semene a școală de duminică, spumegă furia în tot și în toți. Nu empatie, nu omenie, nu bun simț, nu toleranță. Doar valuri imense de ură inumană.
Vorba lui Ilie Moromete: „Niculae, unde mergem noi domnule…?!?”
