Alexandru PRIPON
În mediul online, orice om poate deveni lejer… neom. Se situează dincolo de temeri, timidități și jene, acolo unde nimic nu îl poate atinge. Luptă, învinge de fiecare dată, este anonim, deși nu chiar, împlinește, măcar pentru sine, tot ceea ce nu a izbutit să realizeze în cotidianul situat offline. Și este, probabil, normal ca lipsa efectelor vizibil negative să-i afecteze discursul și atitudinea, până dincolo de aberant, în zona aceea dedicată minelor antipersonal sau testării ascuțișului pe grumazul vecinului. Deoarece din spatele unui nume inventat și al unor date fictive este mult mai simplu să plănuiești și chiar să pui în practică un răcnet ori un iureș.
Am remarcat cu toții afinitatea unora către lupte de stradă orchestrate pe bulevardele și ulicioarele internetului. A devenit un comportament obișnuit în zona virtuală. Deja nu ne mai miră nici ironiile dure, nici înjurăturile fără pic de reținere. Ne dor aceste reacții îndreptate împotriva noastră, e drept, dar, cumva, par inevitabile, ca ploaia, ca vântul, ca veșnicele gropi amplasate în caldarâm. Pe de altă parte, ne cam amuză momentele în care persiflările și ocările îi vizează pe alții, de parcă am urmări, la televizor, un serial de comedie sălbatică – unul interactiv, unde putem oferi și noi câte o sudalmă de ajutor.
Straniu, rețeaua aceasta uriașă din zodia web pare să vindece (deși mai aprig le alimentează) frustrări, suferințe, necazuri, apoi ne oferă un alt tonus, un aplomb nesperat, o forță neomenească de a duce mai departe o nouă zi, la fel de nesatisfăcătoare și ternă, purtând numele noastre adevărate și înfățișările reale. Doar că nimeni nu știe ceva (secretul lui Polichinelle): de fapt, suntem un soi de supereroi – cuvântul a fost adoptat cu generozitate de DOOM3 – mulțumiți, cât de cât, cu statutul mediocrității firești cotidiene, însă imbatabili în luptele de gherilă de pe internet. Trăim două vieți separate, manevrăm două destine, iar această curioasă dedublare nu (mai) are nimic anormal. Cel puțin așa suntem tentați să credem.
Trăim vremuri neobișnuite. Vremuri care izbutesc să ne transforme (cum altfel?) în oameni neobișnuiți. Numai că transgresia către o existență completată ori chiar înlocuită de prezența în mediul online este îngrijorătoare. Deposedat de sine însuși, omul nu poate rămâne om, iar parcursul său prin viață nu are cum să-și găsească o finalitate coerentă. Numele de internet, fie el și completat de un avatar și ceva date abia plauzibile, nu ne reprezintă, după cum acțiunile noastre, desfășurate în umbră, de la adăpostul unui IP dinamic, eventual și al unui VPN, nu își au rostul în alcătuirea unui C.V. serios. Până la urmă, ce vom face când (nu dacă) aceste defulări zgomotos-grobiene vor izbuti evadarea din spatele ecranului în lumea reală?
Totul a început ca o joacă, dar se transformă, tacticos, în viața de zi cu zi a păpușii Chucky din filmul de groază „Child’s Play”. Și riscul cel mai aprig nu ne privește neapărat pe noi, adulții vizitatori ai tărâmurilor virtuale, ci pe tineri, pe copiii născuți și crescuți la granița dintre lumea fizică și internet, unde un singur pas este suficient pentru a trece de aici acolo, iar regulile devenirii umane pot fi modificate eficient cu un singur clic ori atingere. Ei trebuie să învețe – de la noi, desigur – care sunt reperele umanității și condițiile existenței în societate. Educația lor nu începe cu un motor de căutare și o privire atentă în browser, ci cu sfaturile și exemplul „celor mari”.
Vedem, înțelegem, știm care sunt avantajele și inconvenientele internetului și ale accesului neîngrădit la tot mai modernele dispozitive cu sistem de operare. Sunt lucruri care nu au nevoie de nicio explicație și niciun îndemn. Doar că maladia comportamentului belicos internautic, transferat și offline, îi afectează inclusiv pe tineri. Și, în ultimul timp, mai cu seamă pe ei. Petrecând mult, foarte mult timp în mediul web, adesea poluat de manifestări reprobabile, copiii învață să se certe, să înjure, să facă o mulțime de lucruri nepotrivite vârstei lor și educației pe care ne-am dori să le-o oferim. Sunt expuși unui vârtej de informații și comportamente, multe inoportune, iar reacția va fi imprevizibilă, firească oricărei persoane în fața pericolului.
Nu cred că aș fi scris, cu alt prilej, pe această temă. Doar că, zilele trecute, am asistat la discuția dintre doi tineri cu trotinete electrice și un adult salvat ca prin minune de năvala ultrarapidelor vehicule. Am auzit copiii utilizând injurii și apelative surprinzătoare, variind între plastic-pitoresc și vulgar-grotesc, i-am văzut încropind mișcări inspirate din lupte marțiale sau jocuri video (nu mă pricep), apoi am urmărit cum un bărbat între două vârste pleacă ușor gârbovit, parcă umil, din fața confruntării nefirești, urmărit de râsete groase, prea groase pentru a le aparține unor tineri. M-am gândit atunci că erau, cumva, hohotele inumane ale (ne)civilizației contemporane – cea născută în sufletele noastre, hrănită cu frustrări și suferințe valide, poate, mutată în mediul online, unde au dreptul să existe nestingheriți și porumbeii, și balaurii, apoi revărsată, drept consecință cernită, în devenirea copiilor noștri, crescuți (să zicem) în același mediu online.
„Ai văzut, băi [nu voi reproduce apelativul], cum l-am făcut pe ăla? Când m-am dat la el cu schema aia, parcă eram [nu am înțeles cine] din [nu am reținut numele filmului sau jocului]”. Atât am mai auzit, până să plec, cuminte, evitând riscul de a intra, la rândul meu, în vizorul micilor luptători offline…
