Alexandru PRIPON
Unii dintre noi s-au obișnuit ca lumea în care trăim să le refuze dreptul de a fi buni. S-au resemnat cu această stare, chiar dacă, în timp, au devenit incompleți. Și se vântură prin viață, mimând, eventual, empatia, fără a observa cum sufletul, privat de sentimente reale, le rămâne tot mai mare. Cum fâlfâie în jurul lor, ca o haină de împrumut.
Fără omenie, umanitatea este captivă în veșnică, deplină paupertate sufletească. Lipsiți de noi înșine, vom privi, încruntați, către toate punctele cardinale, sperând să ni se îndeplinească diverse deziderate, fără a remarca devastarea sufletească pe care o provocăm.
Cunoaștem cu toții oameni care își proiectează în viața noastră cuvintele, sufletul ori faptele. Mulți dintre ei ne modelează până la deformare felul de a fi, lipsiți de griji, neîmpovărați de scrupule. Ne adresează, periodic, reproșuri și ne reamintesc, nedelicat, cât de mult (timp ori alte unități de măsură volatile, greu cuantificabile) au investit în noi. Liniștea lor este obținută cu prețul pervertirii celorlalți. Și, probabil, nu sunt conștienți că, acolo, în interiorul lor, distrugerea începe să cucerească spații ample, modificându-i în mod fundamental, irevocabil.
Dar cunoaștem și oameni care trec prin existența noastră și o lasă aproape neatinsă. Sunt cei care ne iubesc prea mult pentru a ne vătăma devenirea, limitându-se să ne îndrume, firesc, către zări. Aceia sunt oamenii buni – profesorii, mentorii, călăuzitorii noștri –, care ne influențează, discret, felul de a fi. Fără reproșuri, fără să apeleze la acel dureros sentiment de vinovăție, care, pe termen lung, modifică până la distrugere existențe, ei sădesc doar cunoașterea, doar binele. Și așază în interiorul nostru fundația, premisele pentru o viață frumoasă, cinstită și curată.
Descoperim, în timp, că „buzele celui drept călăuzesc pe mulți oameni” (Pildele lui Solomon 10, 21), iar aceasta cred că este cea mai simplă și elegantă definiție a educației. Dar, după cum arată mai departe același verset, „cei nebuni mor din pricină că nu sunt pricepuți”, un avertisment pe care îl primim, peste veacuri. Deoarece ispita plantată în sufletele altora nu poate da decât un singur tip de rod: păcatul.
Păcatul îi aparține celui care ajunge să îl săvârșească, dar se adaugă și la fărădelegile celui care l-a provocat, căruia îi conferă, logic, o vină mult mai mare. Știind că „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23), deducem, fără a manifesta înțelegere, de ce mulți și-ar dori să își justifice, cumva, în ochii lor și ai semenilor, erorile, considerând că primejdia nu există, dacă ei nu o mai văd…
Unii dintre noi s-au obișnuit ca lumea în care trăim să le refuze dreptul de a fi buni. Nu pot sau, mai degrabă, nu vor să priceapă că, fără omenie, umanitatea este captivă în veșnică, deplină paupertate sufletească. Și se resemnează, nefericit – îndemnându-i și pe alții –, să rămână observatori încruntați pe marginea distrugerii.
