Totul a început cu vizionarea unui clip video pe Facebook, iar din acel moment Adriana Popa nu a mai avut liniște. Povestea buzoincei prezentată de life.ro este una emoționantă. „Am văzut niște copii, de undeva din Africa, în Uganda, care aveau nevoie de mâncare, de iubire, de ceva ce eu aveam și nu aveam cui să dau. Eu aveam prea mult și nu aveam cui să dăruiesc. Divorțasem, copilul mic era la bunica, cei mari erau deja foarte mari. Eu pe cine să mai bibilesc?”, își aduce aminte buzoianca originară din Râmnicu Sărat. A vândut tot și a ajuns în Uganda, în comunitatea în care 1.200 de copii se înșiră în fiecare zi de sâmbătă pe un deal, pentru a primi singură masa din săptămână care are și proteine.
Acolo, Adriana avea să afle că meseria ei poate fi esențială, așa că a cumpărat cinci mașini de cusut industriale, alte trei mașini de cusut casnice și le-a dat celor care aveau nevoie „undiță, și nu pește!.
La acel moment al plecării, buzoianca își aduce aminte că era divorțată de câteva luni, după o căsnicie de trei ani care agoniza. Copilul cel mic a mers la bunica lui, iar ea a simțit nevoia să se rupă puțin de lumea din jur, să se reseteze și să revină cu forțe proaspete.
,,Pot spune că am plecat din <foame> de copii. Altcineva le-ar spune probleme de afectivitate. Și pentru că mi-a plăcut croitoria, am avut ucenici și acolo. Când eram mică, la școală, făceam ore de lucru manual: brodat, tricotat, croșetat. Îmi amintesc bine de profesoară mea, doamna Safta Olteanu. În clasa a VII-a am început să învățăm despre mășina de cusut. Iar de atunci nu m-am mai dezlipit de mășina de la școală. Acasă nu aveam, dar tocam toate cârpele pe care le găseam și-mi făceam haine, cusute de mână și ieșeam cu ele pe stradă. Când mă întâlneam cu cineva și nu mă credea că eu le-am făcut, îmi venea să plâng”, povestese Adriana despre începuturile sale în meseria de croitoreasă.
Meseria a învățat-o prima dată de la o mătușă în vârstă, o cumnată a bunicii ei, care prin clasa a VIII-a și-a IX-a o mai primea la ea, fiindcă avea mășină de cusut, și o mai învăța secrete. Dar plătea un preț nesuferit pentru asta. ,,Mă punea să mănânc păstăi cu maioneză, iar eu nu suportăm gustul maionezei, și mă forța să stau dreaptă, bățoasă, să nu mă relaxez peste lucru. Dar suportam că să pot ajunge și eu la un Neckerman și să pot învăța modele. Și am reușit”, își mai amintește Adriana. La 16 ani a deveni croitoreasa Râmnicului, făcându-le haine celor mai importante doamne din oraș: notari, doctori, asistente, profesoare. Comenzile a început să le ia de prin clasa a VIII-a și chiar la Bacalaureat a plecat în fugă pentru că avea niște rochii de terminat. ,,Nu am suferit niciodată de foame și nu m-am reținut niciodată de la a cheltui banii”, mai recunoaște croitoreasă, care completează că acolo unde a ajuns, în Africa, îi răsfață mereu pe copii sărmani, dar cu ai ei a fost mereu dură și serioasă, că să nu rămâna „agățați” cu cordonul ombilical.
Revenind la ideea plecării, Adriana ii multumeste si acum Adinei Iuga, care la acel moment a filmat pe un deal, undeva în Africa, în care prezenta copiii și românii care se ocupau să le dea să mănânce. „Au tăiat capra, au carne azi, deci e sărbătoare!”, a spus Adina atunci și cuvintele astea au cutremurat-o pe buzoiancă, care și-a spus pe loc ,,Vreau și eu acolo”. Era luna noiembrie a anului 2018. A trimis e-mail la Misiunea Speranța, dar nu am primit niciun răspuns. ,,Dar, la 1 decembrie, Antena 1 difuzează un reportaj cu românii care salvează copii în Africa și văd aceleași locuri și cam aceiași copii că aceia pe care îi văzusem în clipul de pe internet. Și am căpătat încredere. Am scris din nou celor din organizație și am aflat că misiunea avea să înceapă pe 15 ianuarie 2019. Dar noi eram în 8 ianuarie. Condiția era să fac vaccinul, să obțîn viza și biletul de avion, care era 990 de euro. A fost greu, dar am reușit”, a mai povestit Adriana. La început a avut în grijă vreo 800 de copii, acum are peste 1.000. La puțină vreme după ce s-a instalat, s-a gândit cu ce i-ar putea ajuta. Și a început să întrebe dacă găsește pe undeva mașini de cusut. „În sat”, i-au zis. „Sunt doi băieți acolo”. Și a mers în sat și când a văzut ce făceau ei, s-a șocat. ,,Le-am arătat o cusătură franțuzească, să nu mai trebuiască să surfileze, și i-am uluit. Într-o oră le-am cusut un pantalon și o tunică scurtă, crăpată în laterale. Ca să aflu apoi că mașina de cusut era a Misiunii, iar băieții aveau o ucenică. Când am auzit așa, am mutat mașina și ucenica, iar în câteva zile aveam 26 de uniforme pentru copiii de la cor. M-am dus la oraș și am cumpărat niște baloți de materiale, albastru și ceva cu dungi, și am mai făcut 12 rochii pentru fetele de la biserică. Am cusut o săptămână, zi și noapte”, povestește Adriana.
Pentru că este foarte utilă și se simte fericită ajutându-i pe cei din comunitatea africană, Adriana mai are totuși un singur ,,of”: apă, apă, apă. Pentru că acolo primesc încă apă în capacul de la sticlă. ,,Apă nu curge. Așezarea este într-o zonă de munte, unde apă există doar în sezonul ploios. Sunt case și la două ore de mers, cu bidonul în spate. Cine crezi că va căra acele bidoane? Copiii. De la 3 ani în sus. Ei dorm pe jos, pe pământ. Dacă au carton e foarte bun, dacă nu, folosesc niște frunze. Nu au cu ce să se spele, nu au în ce să stocheze apă, nu au butoaie, nu au vase, nu au nimic. Nu au animale. Am văzut un singur pui de găină în tot sejurul meu. Iar puiul dormea cu un copil. Oile și caprele pe care le mai au le vând misiunii pentru a fi tăiate sâmbăta pentru copii”, a încheiat cu acest regret Adriana Popa.
