Alexandru PRIPON
Rostim adesea, fără măsură, cuvinte grele și fugim de răspunderea pe care o implică. Suntem, uneori, răi, cruzi și naiv-răzbunători, dar nu suntem, nu putem fi fără de Dumnezeu.
Are poporul nostru expresii vechi și bine pritocite, așezate în memoria colectivă și luate, de către mulți, de-a gata, fără a necesita, aparent, o explicație ori un timp îndelungat de reflecție binefăcătoare. Sunt sintagme deloc complicate, însă foarte complexe, care presupun o experiență bogată și care devin moștenirea noastră, menită să le fie oferită copiilor și nepoților. Unele formulări par stranii, iar unele situații zugrăvite par caduce, dar, dacă ne aplecăm atent asupra înțelesurilor ample, dincolo de vorbe, vom înțelege mult mai multe despre rostul nostru pe acest pământ.
M-a intrigat întotdeauna formularea om fără Dumnezeu. Privită în contextul unei relaxări spirituale, apare ca o construcție sintactică aproape lipsită de sens, deoarece au trecut peste noi atâtea valuri și aparențe ale ateismului, încât multe persoane, școlite într-un mediu lipsit de credință, se declară ele însele astfel. Cu toate acestea, expresia este dură, iar cel catalogat ca fiind fără Dumnezeu era considerat un om rău, de care trebuie să te ferești. Să fie acesta un semn de discriminare ori vreo exagerare ideologică, apărută încă din vremuri vechi? Fără îndoială că nu.
Un om cu frică de Dumnezeu era considerat o persoană cuminte, liniștită, așezată. Iar asta nu însemna că teama propriu-zisă ducea la astfel de manifestări, ci, mai degrabă, raportarea la Dumnezeu. Atunci când încercăm să trăim, întrebându-ne, sincer, ce ar face Hristos în locul nostru, izbutim, cumva, să înlăturăm tendința de egoism, răutate și ură, încercând măcar să ne croim existența într-un mod care să nu îi afecteze neplăcut pe cei din jur.
La capătul opus al devenirii se află cel care nu are frică de Dumnezeu, sau, altfel formulat, fără Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că toți încercăm să evităm astfel de oameni, nu ca urmare a unor aspecte legate de religie, repet, ci întrucât manifestările lor îi plasează dincolo de orice zonă de confort pentru noi și pentru împlinirea noastră. Ocolim din instinct persoanele respective, după îndemnul poeziei din copilărie, dedicată ariciului cu țepi ca niște vajnici ostași: „Aferim, bre, ieniceri! Ne ferim de neplăceri”.
În perioada comunismului au existat zeci de ani în care, măcar la nivel declarativ, erau foarte mulți fără Dumnezeu, deoarece propaganda așa-zis „ateist-științifică” acoperise credința sub straturi groase de noroi. Astăzi, când cerul este ceva mai senin, favorabil înțelegerii, înțelepciunii și conviețuirii pașnice, chiar într-o diversitate de idei și feluri de a fi, lucrurile ar trebui să stea altfel. Nu vorbim aici despre politică ori despre manifestările pe care aceasta le prăsește în societate, deoarece discuția ar fi lungă, întortocheată și, cumva, pe lângă subiect. Ar aluneca, având crampoanele ridicate, tot către acea propagandă mai sus menționată. Vorbim despre noi, vecinii, cunoscuții și prietenii noștri. Despre viețuirea noastră între și pentru oameni.
Chiar dacă unii își declară, apăsat, lipsa credinței sau, dimpotrivă, vădesc un sentiment religios manifest, sunt convins că noi, românii, avem în suflete acel sâmbure al bunătății, care ne face, totuși, fie și altfel de cum s-ar crede, cu frică de Dumnezeu. De-a lungul timpului, e drept, adoptăm cu toții atitudini de frondă, parcă specifice copilăriei târzii, pentru ca, mai târziu, să ne descoperim rostul și rolul în lume. Am văzut nenumărate astfel de cazuri și nu vreau să judec niciodată cu asprime faptele unora, vizibil adolescentine (din nou vă spun că nu descriem peisaje politice), deoarece știu că noi, românii, nu suntem, nu putem fi, până la capăt, fără Dumnezeu!
