Alexandru PRIPON
Mă fascinau, cândva, campaniile electorale. Constituiau un semn vizibil că democrația există și funcționează, că oricine poate participa la această încleștare având ca finalitate procesul alegerilor, că, în mod transparent, fiecare își așază pe tavă chipul și sufletul, urmând ca persoanele cu adevărat meritorii să ajungă în funcții de răspundere, spre binele celor mulți… Nu voi continua și nici nu voi comenta mai mult pe această temă, deoarece nu acesta este scopul textului de față.
M-a surprins, la ceva timp după domolirea fascinației mai sus menționate, un aspect al campaniei electorale: faptul că, în locul așezării pe tavă a propriilor trăsături și caracteristici, unii participanți preferă să înfățișeze, fie caricatural, fie îngrozitor schimonosit, aspectul contracandidaților, apelând la obida, furia și, în final, la pivotarea electoratului către alt nume pe care să pună ștampila. Un cunoscut îmi atrăgea atenția asupra faptului că întețirea atacurilor la baionetă, într-o campanie electorală, este invers proporțională cu însăși calitatea pretendenților la funcții, dar eu, nepricepându-mă la astfel de subtilități, nu mă pronunț.
Voi spune doar că respectiva rotire a electoratului se întâmplă, uneori, haotic, fără a se opri acolo unde s-a calculat inițial. Un profesor neatent, cândva, prizonier în vâltoarea propriilor explicații, spunea despre nu știu ce personaj fictiv că s-a rotit la 360 de grade, iar elevii, poznași, au completat că, apoi, a amețit binișor. Cam asta se întâmplă atunci când mai toți candidații pun atât de mult accent pe votul negativ, emoțional, dezorientând serios votanții, până la dilema sănătoasă, deși comică, a cetățeanului turmentat.
Desigur, nimănui nu îi este dor de mascarada predecembristă, când „Marele strateg” era ales și mereu reales, iar procesul electoral mistificat ajunsese să pară firesc. Nici de tatonările postdecembriste, când se improviza o modalitate hibrid de atragere la vot. Însă discursurile actuale, bazate foarte mult pe contra, seamănă prea mult, mi se pare, cu meciurile de box englezesc, clasic, fără mănuși, căști ori alte elemente de protecție. O lovitură în falcă sau la molari aduce răni la fel de dureroase atât celui care o recepționează, cât și celui care a inițiat-o. Iar acest lucru nu cred că bucură pe nimeni.
Procesul preelectoral devine, în aceste condiții, ceva greu de gestionat, un banchet obligatoriu, indigest ca o expoziție de salmonela, unde mergi cu pași târșâiți, conștient că bine nu va fi, iar la sfârșit, pe lângă boală, mai vine și nota de plată. Este necesar, înțelegem, dar nu se poate altfel? Nu poate fi găsită o modalitate mai puțin dură, mai elegantă, mai puțin costisitoare? Deoarece aici apare problema ridicată de votul emoțional: se apelează la sentiment, nu la rațiune, pentru ghidarea mâinii în care ținem ștampila. Iar mai târziu, treziți din intoxicația momentului, descoperim că am plătit cu mult prea mult timp din viață, cu mult prea multă energie, asociată unui consum nervos inutil, iar cel votat, dacă ne amintim bine, a fost și el prezentat în nuanțe de penumbră, ceea ce poate stârni, cândva, o continuare a firescului „Eu cu cine votez?”, și anume: „Eu de ce am votat așa?”.
Nu am simpatii politice covârșitoare, dar înțeleg mecanismul electoral și sunt conștient că nu putem aplica – probabil – un alt sistem, mai puțin asortat capei și spadei. Așadar, nu vor înceta apelurile la votul emoțional decât dacă le cerem acest lucru, în mod explicit, participanților la proces. Iar noi nu o vom face, întrucât tocmai momentele similare circului par a ne determina să mai uităm de aditivii din pâinea decongelată ori de alte neajunsuri ale momentului. Numai că votul adesea negativ, cu substrat afectiv, provoacă remușcări ulterioare și, mai grav, un indiferentism de care pot profita alții, cu totul alții decât s-ar crede. Atunci când nu multe persoane se prezintă la urne și devin majoritatea care a votat un partid sau o persoană, acțiunea electorală democratică se află într-un echilibru poticnit pe o sârmă foarte subțire. Și aceasta este nota de plată care, desigur, vine la final.
