Constantin MARAFET
Anii rod marginile unei tristeți în trecerea lor spre împlinirea unui destin, chiar dacă rămâne o pată din care îți mai vorbeşte din când în când amintirea. Evident, fără furia dorinței din clipa plămădirii, tu continui drumul către înfluturarea sufletelor celorlalți, uitând practic de tine.
Sunt un uriaș al propriei mele tăceri și a tristeții. Mă hrănesc, când e luna rotundă, cu amintiri încărunțite. Sunt multe lucruri care nu înfloresc memoria atunci când scapără amnarul, iar ideea nu are ore fixe și nici ceas să dea alarma unei amintiri. Cât de întristat sunt acum… ca luna care, pierzând ultimul tren, plânge pe o creangă de stejar cu lumina pe suprafaţa unei picături de rouă împrăștiată. Gânduri în felii, cu nostalgia prinsă la rever, îmi saltă ușor respiraţia.
Sinaia, un oraş cu o istorie împlinită, trece grăbită, ca un vânticel de primăvară prin fața ochilor mei. Ultima dată am fost invitat la Sinaia de poetul, pictorul și prietenul meu Codruț Radi, la o expoziție și la o lansare a cărții Domniei Sale. Acum, când văd toate acestea derulându-se pe irisul meu prins între două culori ale curcubeului, uitarea îmi pare ciudată. Nu e ciudat totuși, că niciodată, dar niciodată nu am perceput Sinaia și ca locul unde a trăit Nicomah (Nicolae–Paul Mihail), marele meu prieten? Spun aceasta gândindu-mă la înălțimea intelectuală a sa și mă gândesc deodată intens, acum, când ar fi împlinit 100 de ani de la naștere. E un fir nevăzut din care ciugulesc păsările în văzduh, dezgolindu-mi această amintire.
Nicomah (Nicolae-Paul Mihail) s-a născut pe 3 iulie 1923 în Caracal, iar din anul 1959 a locuit în Sinaia, pe Strada Furnica, la nr. 49. Ar fi trebuit să merg pe acea stradă, să calc pe urmele pașilor lui ușor, să respir din aerul care i-a conturat umbra în zilele cu cerul aproape. El a fost acasă la mine deseori. I-am editat și o carte, „Ce ai pus, fă, nebuno în cafea”. Mare bucurie i-am făcut și el mie onoare.
Poetul Codruț Radi mi-a spus că în Sinaia există un festival care-i poartă numele lui Nicomah. Cât mă bucur! Am avut în intenție împreună, adică eu, Nicomah, Marga Barbu şi Viorel Dinescu, să facem un festival. Iată, deci, că actualul festival de la Râmnic are rădăcini vechi. De asemenea, a existat intenția mea cu poetul Dumitru Pricop de a face un festival „Conachi” sau unul la Râmnicu Sărat, ori cel puțin un simpozion, unde să-l evocăm pe scriitorul Eugen Barbu. Soția lui Eugen Barbu, marea actriță Marga Barbu, prietena noastră comună, a fost entuziasmată de idee. Ar fi venit la Râmnicu Sărat cu drag. Nu a fost să fie. Râmnicenii s-ar fi bucurat de prezența marei artiste!
Dar cine este Nicomah? Cred că este momentul să ne reamintim câteva repere din biografia lui Nicomah, ca un exercițiu în calea galbenă a uitării. A fost fiul micului funcţionar Mihail Nicolae Paul și al Anei (n. Anna Kakassy) şi a urmat clasele primare în orașul natal. Primele cinci clase secundare le-a făcut la Liceul „Sf. Sava” din capitală, ca bursier (1934-l938), iar ultimele trei clase la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal (1938-l942). Bacalaureatul l-a obţinut la liceul din Râmnicu Vâlcea (1942). A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri (1942-l945) din Bucureşti și Facultatea de Drept din acelaşi oraș (1942-l946). Până în 1953 a fost ofiţer activ la Corabia, Piatra Olt, Craiova. A fost pensionat pentru invaliditate cu gradul de căpitan. Din 1959 s-a stabilit la Sinaia, lucrând în turism până în 1969, după care s-a dedicat scrisului. A debutat în revista bucureşteană Humorul (1945), cu schiţele Deferendul şi Naşul, iar editorial cu volumul Femeia cibernetică (1969), care, împreună cu romanele Potirul Sfintului Pancratiu (1971) şi Damen-vals (1974), ilustrează literatura de divertisment. A scris cărţi pentru copii, a colaborat la Luceafărul, Săptămâna (unde a deţinut, din 1976, o rubrică de pretexte plastice) Ateneu, Cronica, Viaţa militară, Astra etc.
În colaborare cu Eugen Barbu, ca să revenim la direcția ideii noastre, menţionez că a realizat scenariile filmelor Haiducii (1966), Drumul oaselor (1980), Trandafirul galben (1982) şi ale serialelor TV Urmărirea (1971), Un august în flăcări (1974), precum şi cine-romanul Războiul undelor (1974).
Deducem limpede că nu se puteau realiza atâtea proiecte care au bucurat și bucură sufletele a multe generații, fără o prietenie sinceră și durabilă între Nicomah și Eugen Barbu.
Târziu, prea târziu l-am cunoscut pe Nicomah. Anul se ascunde în negura depărtărilor şi nu-l mai știu. Știu, însă, că mi-a făcut cunoștință cu dumnealui poetul „ecuațiilor albastre”, Viorel Dinescu, de la Galați, poet care era apreciat de Eugen Barbu și făcea parte din anturaj. Nicomah mi s-a înfățișat mai blând ca roua și se vedea că deținea o inteligență artistică ieșită din comun. Era și un confensor excepțional. Nu te săturai ascultându-l.
Un alt vis, pe lângă simpozion / festival, a fost și reeditarea volumului Oaie și ai săi de Eugen Barbu. Nu a fost posibil până acum pentru că trebuia să mă bazez și pe alţi oameni, iar aceştia, din păcate, nu au avut determinarea necesară. Astăzi este posibil, pentru că mă bazez doar pe mine. Pentru că acum Dumnezeu îmi îngăduie, îmi pot duce la sfârșit o parte din promisiune. Mă simt liber!
Oricum, ulii vor ciuguli și acum de sub talpa destinului. Nu vor înțelege că o promisiune făcută trebuie respectată, indiferent cât timp trece. Veninul lor trebuie cumva să își găsească drumul, dar eu îi înțeleg și îi iert.
Tristețea mea a înflorit. Zumzetul albinelor îmi duce zâmbetul din floare în floare. Regret cu nu sunt în posesia scrisorii care îmi este adresată, în care Marga Barbu îmi cedează drepturile de autor. Probabil se află într-o colecție particulară, departe de ochii lumii, dar acceptul pentru volumul Oaie și ai săi reiese, iată, şi din scrisoarea lui Nicomah.
Suntem la 15 ani de la scrisoarea amintită. 100 de ani de la nașterea lui Nicomah și 30 de la moartea lui Eugen Barbu, iar la anul se vor împlini 100 de ani de la naștere. Își va aminti cineva?
Un alt vis întârziat a ajuns acasă.
