Temerea ca Europa să redevină un creuzet al extremei drepte este mare. Şi justificată. La recentele alegeri europarlamentare, Europa a trecut razant pe lângă acest risc. Din fericire, partidele de centru-dreapta, din familia Popularilor Europeni, au – încă – o majoritate confortabilă în Legislativul european. Cu toate acestea, motive de îngrijorare există. Le are, cred, orice om de centru, moderat.
Pe de o parte, pentru că valul de extremă dreaptă (unde regăsim și ultranaționaliști, și suveraniști, și eurosceptici, u-nii virulenți antioccidentali, chiar pro-ruși) a crescut în comparaţie cu scrutinul de acum cinci ani. Extrema dreaptă a dominat alegerile din luna mai a acestui an în mai multe state europene, inclusiv în cinci din cele șase țări fondatoare ale UE (în Franța și în Italia s-a clasat pe locul I, iar în Germania, Olanda și Belgia – pe locul II). Asta face ca în Parlamentul European partidele suveraniste din Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECCR) și cele eurosceptice și filoruse din grupul Identitate și Democrație (ID) să aibă mai multe mandate față de legislatura precedentă, ajungând la peste 18 la sută. În plus, valul extremist este într-o ascensiune constantă în Europa: de trei legislaturi, dreapta extremă crește în Parlamentul European.
Pe de altă parte, cauzele care au generat acest val de extremism și care îl alimentează sunt tot aici, cu noi: criză economică, criză energetică, instabilitate, migrație necontrolată, politici de gen adesea absurde, măsuri alunecate în progresism radical – impuse în numele (hiper) corectitudinii politice, al mișcării woke sau cancel culture, care vin dinspre stânga radicală și care nu fac decât să alimenteze discursul extremei drepte şi să îi aducă voturi –, iar peste toate, războiul declanșat de Rusia în Ucraina, care amenință pacea și stabilitatea întregii Europe, și cel din Gaza, care are ca substrat schimbarea actualei ordini mondiale. Sunt teme ce stârnesc temeri, spaime colective, emoţii pe care propaganda antioccidentală le amplifică, adâncind clivajele la nivel de societate şi neîncrederea populaţiei în establishmentul politic democratic.
În România, țară care are Rusia expansionistă și agresivă în coastă, situația este mai îngrijorătoare decât în Occident. Ascensiunea extremiștilor este indiscutabilă: AUR a devenit a doua forță politică după alianța PSD-PNL, cu mult deasupra opoziției democratice (USR, Forța Dreptei și PMP), iar un sfert din garnitura de 32 de europarlamentari pe care România îi trimite la Bruxelles sunt extremiști. Şase sunt de la AUR. Programul acestui partid este pus sub umbrela suveranismului, o doctrină ce reprezintă o opoziţie virulentă la UE, promovată în mai multe state din Europa de partide şi mişcări ultranaţionaliste, extremiste, unele finanţate de Rusia, care au ca scop declarat desprinderea naţiunilor de UE şi prăbuşirea edificiului comunitar. Ceilalţi doi europarlamentari extremişti sunt de la SOS. Toţi au discurs vădit antioccidental, iar unii, copiat de-a dreptul din propaganda rusă. De altfel, la câteva zile după câștigarea alegerilor, senatoarea și, mai nou, europarlamentara Diana Șo-
șoacă, o susținătoare vocală a ieșirii României din UE și din NATO, a făcut o nouă vizită la Ambasada Rusiei, unde este invitată constant de la declanșarea de către regimul de la Kremlin a războiului în Ucraina.
În acest timp, opoziția democratică (USR, Forța Dreptei și PMP, reunite în Alianţa Dreapta Unită) a obținut un dezastruos rezultat la alegerile locale și europarlamentare. Iar asta, din motive imputabile lor, mai cu seamă USR: lupte intrapartinice, imaturitate politică, un complex de superioritate, inflexibilitate. Problema și mai mare este că nu se întrevede vreo schimbare de situație până în toamna acestui an, când vom avea alegeri parlamentare și prezidențiale. Astfel că planează temerea că extremiștii AUR vor ajunge nu doar în Parlament, ci și în puterea executivă, dacă Alianța Dreapta Unită nu va face un scor mai bun decât la locale și europarlamentare, care să le asigure cooptarea la guvernare. Asta, în varianta în care cele trei partide nu vor intra în cursa electorală pe cont propriu, riscând chiar să nu facă pragul electoral. Iar peste toate aceste minusuri la nivel politic, în societate s-a instalat dezamăgirea, lehamitea, oboseala.
Rămâne însă speranța că, și după ultimele două tururi de alegeri din acest an, România va rămâne condusă de o clasă politică democratică – fie ea imperfectă, cu probleme de integritate şi de profesionalism. Că vom avea o majoritate politică ferm poziţionată, de la vârf, pe o linie pro-occidentală. Este vital pentru democrația noastră, încă fragilă, să se întâmple aşa. Mai ales în actualul context internaţional în care în toată lumea democratică extremismul înregistrează un reviriment, în care Rusia duce un război de expansiune în apropierea noastră şi un război hibrid care încurajează extremismul, săpând, prin dezinformare şi propagandă, la temelia democraţiilor occidentale şi a actualei ordini globale.
Timp de reevaluări, de reconstrucţie, de gândire a altor alianţe politice – necesare toate – va fi din decembrie încolo.
Text preluat din „Puterea a cincea”
