Alexandru PRIPON
Cuvintele care să exprime adevărul sunt puține și ușor coruptibile. Ne așezăm la masa vorbelor conștienți că vom minți, ne ridicăm de acolo spunându-ne că nu am avut încotro, inventăm strategii post factum, doar pentru a explica prezența generoasă a neadevărului în discursul nostru. Să recunoaștem, minciuna parcă are o existență de sine stătătoare, în care ne primește, legați de moșie, ascultători și dependenți.
Am cunoscut oameni care nu puteau participa la o conversație fără să mintă – nu din obligație, ci din obișnuință. Am cunoscut, la fel de bine, oameni care simțeau cum în jurul lor se țese un uriaș, elaborat complot, bănuind, cu siguranța întipărită pe chip, toți interlocutorii de propagare a minciunii. Și căutau să combată irealul cu… ireal. Neadevărul ne schimbă fantastic de rapid, ne modifică atât conștiința, cât și felul de a privi lumea, transformându-ne în rotițe interșanjabile, deloc necesare funcționării unui complex mecanism fără rost.
Gândirea strategică impune soluțiile cele mai potrivite pe moment, dar și pe termen lung, am putea spune, identificând vinovatul pentru emiterea minciunilor. În realitate, cred că vinovată este frica, teama abia rațională de a nu ne pierde, din cine știe ce cauze, locul în castă sau poziția sub soare. Frica ne împinge să scornim cele mai favorabile idei, pe care să le prezentăm cu aerul că „așa trebuie”. Să le apărăm cu o înverșunare demnă de scopuri cu adevărat nobile și să le gravăm, dacă e nevoie, pe blazonul familiei, doar pentru a ne adjudeca o bătălie din lupta niciodată câștigată de cineva.
Mai mult decât atât, minciuna are un mod aparte de a ni se infiltra în suflet. Puterea ei asupra noastră este direct proporțională cu forța pe care o investim în apărarea vorbelor noastre înșelătoare. Adesea, dacă insistăm să prezentăm neadevărul drept realitate, ne trezim în situația ingrată de a ne acorda noi înșine – și poate numai noi – crezare. Ceea ce deja duce la o situație potrivită pentru canapeaua profesioniștilor licențiați în reparații la nivelul cugetării.
Uneori, mi se pare că noi, românii, avem un talent special de a vopsi veritabilul în culori inexistente, fiind ori prea temători pentru a ne confrunta cu adevărul, ori prea siguri pe noi, dornici să ne îmbunătățim vizibil și nemeritat nivelul de trai sau să ne aburcăm pe un piedestal dedicat celor mai importanți membri ai societății. Și mi se pare îngrijorător faptul că acel piedestal devine tot mai aglomerat, măcar în viziunea noastră, iar jos, sub el, nu mai rămâne nimeni pentru a mătura frunzele. Ne amăgim unii pe alții și, fără scrupule, pe noi înșine, până când rămânem cu toții captivi la nivelul aparențelor. Acolo nimic nu seamănă măcar cu realitatea, dar nu e bai, pentru că nici noi nu semănăm cu cei care suntem.
Moda acestor zile morocănoase este în strânsă legătură cu șabloanele patentate de ceva vreme, în care orice pas, adesea greșit, își găsește explicația în presupuse decizii luate departe, dincolo de granițele noastre, acolo unde, probabil, nimeni nu va merge să se intereseze corespunzător. Este o explicație probabilă pentru atâtea (ne)realizări efectuate cu bani europeni – aceasta este formularea în vogă –, deci vina pentru ceea ce poate merge rău, adică mai tot, poate fi aruncată peste gard. Iar soluția este utilizată în cam toate domeniile, lămurind, cumva, de ce nici nu mergem, nici nu stăm pe loc, dar izbutim să dăm înapoi, constant și fără speranțe coerente de mai bine.
Este simplu să mascăm neadevăruri sub prelate cu stemă exotică, dar realitatea rămâne așa cum o vedem: improvizațiile contemporane și cârpelile sub calpe justificări, dar dedicate cocoțării pe șubrede piedestale, nu fac decât să lărgească rana din existența noastră colectivă. Ne complăcem în situația aceasta ciudată, învăluită în minciună, fără a înțelege că, nepăstrate corespunzător, nereparate și neîmbunătățite, orizonturile devenirii se prăbușesc irevocabil. Rămân în picioare doar decorurile de mucava, pe care le vom lăsa moștenire urmașilor noștri, cu titlu fals și utilitate limitată. Ca într-un neadevăr care ne definește.
