A murit poetul Emil Niculescu

Viorel FRÎNCU

Marți a trecut la cele veşnice, după o lungă şi grea suferinţă, Emil Niculescu, bibliotecar, poet, eseist, critic şi istoric literar, publicist.

S-a născut la 26 septembrie 1954, la Pleşcoi, comuna Berca, judeţul Buzău. Este absolvent al Liceului „Mihai Eminescu” Buzău, Şcolii Postliceale de Biblioteconomie din Bucureşti şi Facultăţii de Istorie, Universitatea „Spiru Haret”.

A debutat, în presă, în revista Cadran, publicaţie a Cenaclului literar „G. Bacovia” din Bucureşti (1972), într-o pagină dedicată Cenaclului „Viaţa Buzăului”. A fost prezent în antologiile Flacără şi vis (1996), Un sfert de veac de poezie (1998) şi Sentiment latin. Poeţi români /Poeţi napoletani, ediţie bilingvă, (2004). A colaborat la publicaţiile: Amphitryon, Arhipelag, Renaşterea culturală, Diagonale, Străjer în calea furtunilor; Ateneu, Timpul, Viaţa Românească, Spaţii culturale, Carnet literar, Viaţa Armatei, Document, Arte şi meserii, Lumea Militară, Ferestre, Bibliopolis, Convorbiri literare, Opinia, Muntenia, Amprenta, Viaţa Buzăului s.a..

Volume publicate: Provincia Felix: versuri (1993); Birja cu crai: versuri (1996); Tot despre Caragiale (Locco): eseu (1995); Dragonoctonul. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă: eseu (2004); François Villon, Ballades des dammes du temps jadis/Balada doamnelor de altădată.Traduceri şi reverberaţii: antologie (2007); Zona Zoster (2009), Vanitas levantina (2015), Confinium (2019), Masca (2020), Supernove (2021), Jurnal de molimă (2021): versuri. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Societăţii Scriitorilor Militari.

Asupra operei sale s-au aplecat numeroşi scriitori şi critici literari:

• „Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeților «nocturni» din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă și cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amar dimoviană” (Gheorghe Istrate)
• „Emil Niculescu nu și-a greșit secolul. Mai degrabă îi trage de urechi pe poeții vagabonzi, goliardici, clienți ai tavernei «Carmina burana» sau ai cantatei lui Carl Orff, sau ai frumoasei cărți medievale, și-i invită laolaltă cu noi, martorii de azi, la un carnaval «un cotillon corcit c-o geampara» din provinciala și vesela Veneție a dogilor de altădată, dar fără Antonio Vivaldi, ci doar în provincialul și sarcasticul Buzău, cu timpul în curgere, cu halbele ciocnite sau halvița topită, dinspre unul conu’ Iancu Caragiale, cârciumarul falit din gară” (Șerban Codrin)
• „Ironia – ades cu note sarcastice – banalul, asocierile surprinzătoare de referințe livrești cu experiența mundană cotidiană, inflexiunile sentimentale evocând o lume crepusculară de crai mateini erc., toate acestea sunt disciplinate în cadența clasică, în care rima pare să-și fi redobândit demnitatea euforică de odinioară, trimițându-ne la Eminescu” (Theodor Codreanu)

Prin dispariţia sa, lumea scriitoricească devine mai săracă, dar amintirea sa va dăinui în sufletele celor care l-au cunoscut, l-au apreciat şi i-au fost sinceri prieteni.

Drum lin printre stele, Emil Niculescu!