A murit primul patron și director al OPINIEI, jurnalistul Mihai Bâzu. Născut pe 15 mai 1942 la Monor, judeţul Bistriţa-Năsăud, absolvă cursurile şcolare primare şi liceale în oraşul Bistriţa. Urmează cursurile Facultăţii de Finanţe şi Contabilitate a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. În anul 1966, începe activitatea de economist la Întreprinderea de Construcţii Forestiere Cluj. În vara anului 1969, devine şef al secţiei economice la ziarul „Ecoul”, al judeţului Bistriţa-Năsăud. În anul 1970 este numit corespondent al ziarului „Scânteia” pentru judeţul Bistriţa-Năsăud. În anul 1972, absolvă cursul postuniversitar al Facultăţii de Ziaristică de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti. După absolvire, este numit corespondent al „Scânteii” pentru judeţul Buzău. În luna noiembrie 1979, devine redactor-şef al ziarului judeţean săptămânal „Viaţa Buzăului”.
În 22 decembrie 1989, transformă ziarul „Viaţa Buzăului” în cotidian independent autofinanţat. Au urmat activităţi intense pentru abandonarea tabloidului şi lansarea unui cotidian în format mare. La 1 martie 1990, apare ziarul OPINIA, director şi patron Mihai Bâzu. Din luna septembrie 1990, se organizează o societate comercială închisă, cu adunare a acţionarilor, consiliu de administratie şi director general Mihai Bâzu.
În luna iulie 1991, emigrează în California, Statele Unite al Americii, și îi cedează pachetul de acțiuni scriitorului și jurnalistul Corneliu Ștefan, cel care a condus ziarul până pe 9 februarie 2003, ziua în care a trecut la cele veșnice.În SUA, se ocupă de redactarea revistei de limbă română „Clipa”. În toamna anului 1997, părăseşte Coasta de Vest şi se aşează în Long Island, statul New York, susţinând analiza politică în revista „Foaie”. În aceeaşi perioadă, apare în casetele redacţionale ale săptămânalelor „Lumea Liberă” şi „New York Magazin”, ca publicist comentator. În vara anului 2005, revine în ţară, la Cluj, ca pensionar.
În cele ce urmează, prezentăm ultimul text scris de Mihai Bâzu în OPINIA, pe 9 februarie 2018, în memoria lui Corneliu Ștefan.
„Sărut mâna boierule!”
Aprilie 1990. Revoluţia se mai prelungea în viaţa oraşului, zilnic se făceau descoperiri importante despre evenimentele din decembrie 1989, se discutau fel de fel de situaţii, se făceau afirmaţii uluitoare despre terorişti şi persoane implicate în sprijinirea acestora.
Într-un cuvânt, populaţia buzoiană trăia sub o imensă încordare. Ziarul OPINIA, proaspăt înfiinţat (1 martie 1990), avea o tematică bogată, axată pe întâmplările din acele zile zbuciumate. Personalul redacţional, insuficient pentru nevoile ziarului cotidian în format mare, avea o încărcătură deosebită, astfel şi cei din conducere se aliniau muncii de documentare şi redactare a materialelor publicistice.
La sfârşitul unei săptămâni din luna aprilie, la şedinţa de planificare pentru primele două ziare de după week-end, directorul executiv, Corneliu Ştefan, ne spune că ar fi bine să introducem ceva care să detensioneze încordarea publicului, prea mult sufocat de tematica revouţiei. Astfel, el şi-a trecut pe diagramă un reportaj despre ce se mai vinde în târg. În acele timpuri, târgul avea de toate, cele mai interesante zone erau cele cu animale şi cereale. Reporterul Corneliu a avut o duminică deosebit de interesantă, despre care ne-a relatat într-o manieră hazlie proprie. În ziua următoare, ziarul avea pe prima pagină o fotografie mare cu un grup de ţigani lângă un cal. Fotoreporterul Dorin Ivan realizase o poză demnă de concursurile Foto Art. Numărul acela al OPINIEI a fost un gen de bombă de presă, nimeni nu mai adusese ţiganii în faţa publicului în postura de oameni de afaceri. Despre ei se pomenea doar la furtişaguri şi găinări. Ne-am admirat colegul şi ziarul, mulţumiţi că am ieşit din presiunea revoluţionară.
Momentul relaxant s-a întrerupt, pentru că venise o delegaţie de ofiţeri superiori de la unitatea din Unguriu cu care aveam de discutat o sumă de întâmplări petrecute acolo în decembrie 1989. Corneliu dorea să consemneze din relatările militarilor pentru o investigaţie mai largă, aşa că am părăsit biroul lui.
Studiam rapoartele de la difuzarea prin intreprinderea proprie condusă de Gheorghe Vasile (Cadif Press, societate de distribuție de presă, n.r.) şi eram pregătit să plec spre Direcţia Judeţeană de Poştă pentru a culege şi rezultatele din acel sistem, când, pe uşa biroului meu au năvălit vreo douăzeci de ţigani, urlând că au fost jigniţi şi vor să vorbească cu directorul. Câteva secunde i-am privit, apoi m-am ridicat de pe scaun şi am urlat la fel: „LINIŞTE!”. S-a lăsat tăcerea. Din secretariat, unde mai erau alţi 30-40 de suporteri ai găştii, se auzeau strigături cu „Să-i aruncăm pe geam!”. Am spus apoi, suficient de răstit: „Linişte! Aici se lucrează, nu este galeria stadionului! Cine este ştabul vostru? Vreţi să discutăm civilizat ori chem armata să vă aresteze pentru intrarea abuzivă în redacţia unui ziar?”.
Un minut s-au privit dezorientaţi, apoi, unul cu ceva alcool în vene, zice răstit: „Noi trebuie să-l batem pe cel ce ne-a înjurat!”. „Bine”, zic, „dacă nu puteţi vorbi omeneşte, schimbăm foaia!”. Am pus mâna pe butonul telefonului şi am sunat secretara spunând cu voce ridicată: „Să vină ofiţerii!”.
Grupul de ofiţeri a intrat. Le-am spus să-i ducă la arest pe năvălitori, pentru că nu sunt civilizaţi şi au intrat agresiv în redacţie. Au început tânguielile, că ei nu sunt duşmanii ziarului, că vor să se spună şi despre ei adevărul… Am convenit să rămână în birou doar bulibaşa cu doi sfetnici, ceilalţi au fost scoşi în stradă. Tratativele nu au fost prea complicate, am stabilit ca, a doua zi, eu şi Dorin Ivan, să-i facem o vizită bulibaşei, cu scopul de a publica un material ilustrativ pentru viaţa acelui clan.
Am avut o surpriză de proporţii când am ajuns la casa ştabului. O vilă impunătoare, înzestrată cu tot ce se putea în sensul mobilierului, a echipamentelor sanitare şi gospodăreşti. Au venit mai mulţi ţigani din conducerea clanului, au relatat cu aplomb cum se gospodăresc, cum lucrează, ce au agonisit şi din ce pricină s-au simţit jigniţi când au văzut în ziar cum se laudă samsarii de cai, ţigani dubioşi din punctul lor de vedere. Am întrebat dacă pot folosi cuvântul ţigan în materialele viitoare. „Desigur, cum altfel?”, îmi zice mirat. Acum ne sună ciudată asemenea încuviinţare, atunci ciudăţenia era să le spui altfel.
Revin la descrierea momentului. După retragerea „invadatorilor” am intrat în biroul lui Cornel. L-a pufnit râsul. „Domnuuu…, nu credeam că se poate întâmpla aşa ceva, intrasem în panică văzându-i cum v-au împresurat. Mă aşteptam să le spuneţi că nu aveţi nicio contribuţie la acest material şi…”, dar, se apucă iar de râs, „când am auzit că solicitaţi armata m-am luminat. Da! M-aţi făcut şeful clanurilor! Acum, când mă vor vedea, o să aud <Sărut mâna boierule!>”.
