Cultură

Medalion literar – Șlefuitorii de cuvinte – Ștefan PETICĂ

Considerat de critică, mai ales de George Călinescu, primul poet simbolist autentic din literatura română, Ștefan Petică s-a născut la data de 20 ia­nua­rie 1877, la Bucești, în județul Galați, fiind fiul lui Ianache Petică, țăran răzeș, și al Catincăi. A fost poet, prozator, publicist, traducător și dramaturg.

Studiile primare le face la Liești, iar cele secundare la gimnaziile reale „D. A. Sturdza” din Tecuci (1888–1892) și „N. Bălcescu” din Brăila (1892–1896). Bacalaureatul îl obține la București în anul 1898. Urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fără a obține licența. Este atras de literatură, deși studiile liceale au fost axate pe științe. Pentru aceasta învață temeinic limbile franceză, engleză și germană, ceea ce îl apropie de mișcarea literară europeană a epocii.

Colaborează la diferite publicații încă din anul 1894: Literatorul, Sămănătorul, Munca, România Jună, România ilustrată, Lumea nouă literară și științifică ș.a., semnând de multe ori cu pseudonime (destul de mul­te). Iată câteva: Caton, Erics, Mușat, Narcis, Sapho, Ser­giu, Ștefan etc. În această perioadă se împrietenește cu poeții George Tutoveanu, Ilarie Chendi și cu prozatorul Jean Bart. Mai multe surse îl asociază cu boema bucureșteană a începutului de veac XX. A fost, de ase­menea, un participant activ la cenaclul lui Alexandru Macedonski.

A debutat în publicistică în anul 1894, iar literar în anul 1896. Poeziile sale au fost adunate în anul 1902 în volumul „Fecioara în alb”. Date fiind legăturile sale, prin studii aprofundate din literatura vest-europeană, devine și un teoretician al simbolismului. A scris și două piese de teatru, „Solii păcii” și „Frații”, care s-au bucurat de aprecieri critice favorabile.

Viața cu multe lipsuri și locuința de pe strada Sfinții Apostoli, mică și umedă, pe care a folosit-o începând din anul 1902, au dus la îmbolnăvirea sa de tuberculoză, cauzându-i decesul la numai 27 de ani (17 octombrie 1904), după ce s-a retras, simțindu-și sfârșitul aproape, în satul natal. Este înmormântat în curtea bisericii.

Despre opera sa poe­tică, de întindere mică, s-au ocupat foarte mulți critici români, fiindu-i consacrate monografii sau fiind inclus în lucrări de specialitate. Au scris depre poezia sa George Călinescu, Constantin Ciopraga, Mircea Scarlat, D. Micu, M. Zamfir, Vladimir Streinu, D. Caracostea, T. Vianu, Perpessicius și foarte mulți alții. Zoe Dumitrescu-Bușulenga scria, într-un articol publicat în anul 1965, următoarele: „Ștefan Petică a fost unul dintre acei poeți care-și caută cu neliniște împlinirea viziunii lăuntrice pentru a sluji eficient arta și viața. A fost un romantic întârziat care-și aducea mereu aminte de marile idealuri ale lui Hugo (…) Setea de frumusețe a lui Petică a încercat să se astâmpere în urmărirea mai tuturor esteticilor contemporane. Întinsa cultură a poetului l-a făcut să pătrundă adânc în câteva literaturi mari, franceză, italiană, germană, engleză și rusă din care citează și la care se referă cu o seriozitate și o înțelegere neobișnuite”.

Multitudinea perso­nalităților care au scris des­pre opera lui Ștefan Petică, din toate perioadele ce s-au succedat de la moartea sa și până în prezent, ne fac să concluzionăm că a fost un scriitor foarte important și că scrierile sale sunt mereu actuale. De aceea lucrările lui au fost reeditate periodic, de sine stătător sau în antologii, până în anul 2004.

 

Și flautul magic vorbi

Și flautul magic vorbi; tremurată

O notă stângace saltă peste clape

Ca vocile stinse în murmur de ape

și-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte

Pe sala cea veche și-n flăcări aprinse

Murea ziua albă pe stofele-ntinse

Iar flautul magic plân­gea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele

Lăsară parfumuri subtile și clare

În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,

Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte

Și iată! În vraja de note ușoare

Iubeam pe frumoasa etern visătoare;

Iar flautul magic plân­gea înainte.

 

Semi Orient

Se mișcă apa-ncetișor,

Și pânzele s-au ridicat

În vânt ușoare fluturând:

E totul gata de plecat.

În ochii bieților pribegi,

Veniți din mândre de­părtări,

Sclipește vag melancolia

Și nostalgia altor țări.

Hrănit de-albastrul ne­sfârșit

Din luminatul firmament,

Nedeslușit îmi flutu­rează

În minte-un vis de Orient.

 

Aproape de nebunie

Afară vântul se jălește,

Izbindu-se de crengi uscate,

Și-n jur singurătatea crește

Pe când suspin încet și trist.

Luna aruncă raze reci

Peste pământul amorțit,

Ce parcă doarme-un somn de veci,

Pe când eu stau ca aiurit.

De-aceea cât să mă înșel

C-un cântec fără înțeles,

S-alung urâtul, căci cu el

De-un timp stau atât de des!

Articole similare