Cultură

Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – Iulia HASDEU

Cred că nu este iubitor de poezie și de cultură să nu fi auzit de marele cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu. Nu el este eroul acestor rânduri, ci fiica sa, Iulia, o personalitate a liricii românești care s-a stins din viață la numai 18 ani, bolnavă de tuberculoză, fiind înmormân­tată la Cimitirul Bellu din Capitală. Ea s-a născut la data de 14 noiembrie 1869 la București și a decedat la 29 septembrie 1888, tot la București.

|n scurta sa viață a demonstrat calități excepționale în domeniile culturii, cum ar fi literatura (proza, poezia și teatrul), muzica, pictura, filosofia și limbile străine. Copil supra­dotat fiind, Iulia a trecut, la opt ani, cursurile claselor primare, la 11 ani a absolvit cursurile Colegiului Național „Sfântul Sava”. A fost o ființă foarte precoce din toate punctele de vedere. La 11 ani a scris piese de teatru (o tragedie, o comedie și piese de teatru într-un act), în franceză. |n paralel a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din București, după care a plecat la Paris pentru desăvârșirea studiilor. Este de remarcat faptul că a fost prima româncă ce a studiat la Sorbona. Aici a ținut și două conferințe cu temele „Logica ipotezei” și „A doua carte a lui Herodot”; totul s-a întâm­plat la numai 16 ani. Tot la Paris începe să-și pregă­tească teza de doctorat. Tema, una generoa­să, avea titlul „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”.

Opera Iuliei Hasdeu a fost postumă, cu excepția câtorva poeme ce i-au apărut în timpul vieții în presa vremii. Primul ei volum de poezii, „Bourgeons d’Avril”, ce a fost scris în anul 1887, va apărea doi ani mai târziu sub pseudonimul Camille Armand.

Familia sa, și mai ales tatăl, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea unicului și excepționalului copil. Din acest motiv, B.P. Hasdeu a construit în memoria fiicei sale castelul, care acum este muzeu, la Câmpina. Din acel moment tatăl Iuliei are, din ce în ce mai mult, alunecări spre spiri­tism, comunicând cu fiica sa destul de des. Chiar existența acestui castel este o expresie a acestei stări, un spațiu închis ezoteric. Castelul a fost ridicat între anii 1893 și 1896 după planurile transmise de Iulia tatălui său, de pe lumea cealaltă.

Dincolo de fabulațiile și spiritismul ce a marcat viața a doi membri marcanți ai literaturii române, rămân operele lor literare. Din tot ceea ce știm despre părinți și urmașii lor, cunoaștem că de cele mai multe ori odraslele nu se ridică la nivelul iluștrilor lor părinți. Aici nu este cazul. Este ceva ce infirmă regula mai mult decât evident. Iulia Hasdeu s-a născut și a creat în perioada romantică și de început a scrisului românesc. Mihai Eminescu la apo­geul carierei sale. Nicio altă reprezentantă a liricii ­fe­minine a acelor ani nu s-a ridicat la nivelul Iuliei Hasdeu. Atunci când judecăm pe cineva din punct de vedere literar trebuie să ținem seama și de veacul în care s-a exprimat autorul respectiv. Vom vedea că unii au învins timpul lor. E și cazul Iuliei Hasdeu.

Magdalena

Când jalea vântului tomnatic

Prin desfrunziții arbori trece,

Tu te gândești la baluri, doamnă,

Eu mă gândesc la soba rece…

Cînd primii fluturi de zăpadă

Plutesc în zarea albicioasă,

Tu te gândești la rochii scumpe, –

Eu mă gândesc că-s zdrențuroasă…

Și când în nopțile de iarnă

Cânți la clavirul tău, visând,

Tu te gândești că ești iubită, –

Eu mă gândesc c-o să mă vând…

Himera

de este-n lume-adevărat

că-ndrăgostiții au aflat

în germinal sau în brumar

avântul astfel nesperat

e că-n himeră-și fac hotar.

și pacea serii de-o iubesc

cu umbrele ce amăgesc

natura chiar – augusta mama

e ca-n visare se voiesc

și de himeră nu au teamă.

și râd de vise-amăgitoare

și nu se tem că omul moare

ca-n timpul lui Homer mai speră…

sunt singuri fericiți sub soare:

că fericirea – e-o himeră.

De ce?

cu mult mai cufundat în gânduri

pe-aceleași drum el s-a pierdut

n-a mai surâs ca-n alte rânduri…

ah, pentru ce a mai trecut?

e poate mâniat pe mine:

inima-i rece s-a făcut?

n-am turburat visări senine…

ah, pentru ce a mai trecut?

și la fereastra mea, privirea

azi întristată și-a pierdut

poate nu s-a răcit iubirea…

că de ce oare-a mai trecut?

Singurătate

– fragment –

Hai, suflete în zbor departe,

Spre cer, pe-a viselor potece,

Pe unde gând profan nu trece

și n-ai de nicio grijă parte:

Hai, suflete, cât mai departe,

Pământu-n noapte să ­

se-nece!

Să ne-avântăm în infinit…

Sondând superba înălți­me

Să rătăcim în zări ­su­blime,

în cer de-azur, locaș râvnit;

Dorind al tainei infinit,

Uita-vom sumbra adâncime.

………………………………………

O, suflete, speranța-i mare…

Fixat e ceasul când ai să treci

Urcând pe sfintele poteci;

Frumoasa zi – frumos dispare.

O, suflete, speranța-i mare:

Totul trece… Dumnezeu e-n veci!

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker